Vrajă

A fost cândva, de mult, tare de mult, când nu se povesteau prea multe, ba mai mult se tăcea și mai multe se născoceau căci imaginația oamenilor nu se oprea în ecranele oglindă ale telefoanelor deștepte sau ale televizoarelor, a fost un bărbat. Nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici deștept. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Era un bărbat pe care să-l pui pansament atunci când te durea ceva, căci vorbele lui erau pline de vrajă deși nu era doctor, nici măcar preot, ci doar un bun ascultător.

Întocmai ca meșterul Manole, îl știți de la literatură pe meșter, era și el zidar. Iar ce ieșea din mâinile lui iscusite, dăinuia pe vecie! Trainic și frumos! Pentru că zidarul de care vă spun acum punea dragoste în tot ceea ce făcea. Știți și voi, cei care citiți aceste rânduri, când faci ceva cu dragoste, se cunoaște! Și niciodată nu e prea târziu să faci ceva cu dragoste, fie că e vorba de creșterea propriilor copii, fie că e vorba de prepararea unui tort Krantz sau te miri ce, exemple sunt multe(aici vă puteți nota undeva, fie și într-un smartphone sau mai bine pe o foaie, să exersați scrisul de mână, ce v-ar plăcea să faceți cu dragoste nu de mâine, nu de luni, ci chiar de acum) <<Adică după ce terminați asta de citit>>😉

Pe zidar îl chema nu Victor, prea ar fi bătut la ochi, îl chema Gheorghe. Ce, Gheorghe nu e nume? Noi, ăștia, prea modernii, cu predilecția noastră pentru nume fandosite, suntem victimele vanităților de tot felul. Să vă spun de Gheorghe, care lucra cât era ziua de lungă, fie vara, fie iarnă. Gheorghe avea un necaz căruia nu-i putea spune pe nume dar care-l ținea nopțile treaz, când toți tartorii neliniștilor nerostite veneau grămadă pe el. Drept să vă spun, îi era tare greu. Nu putea să vorbească cu nimeni, să nu spună că și-a pierdut mințile. Cum și-ar mai fi câștigat el o pâine dacă s-ar fi știut asta? Iar preotul din sat era un bețivan care nu mai făcea de ceva vreme diferența dintre ce era real și ce era poveste și mai spunea cui voia să-l asculte ce i se spunea în mare taină la spovedanie. Zidarul nostru însă nu-l judeca, să faci ce zice popa, nu ce face popa, își spunea el. 

Ca să n-o ia rău de tot pe arătură, Gheorghe muncea cu spor de dimineața până seara, când aproape că adormea în picioare dar nici măcar oboseala nu-i dădea răgazul unui somn dulce căci după jumătate de ceas se trezea cu ochii-n tavan, numărând tot ce-ar mai fi fost de numărat, fire de praf sau stelele când dormea pe prisma casei, vara. O vreme și-a încercat norocul bându-și mințile, mințile alea care nu-l lăsau să doarmă dar a fost mai rău așa că a împins licoarea lui Bachus deoparte, amăreala care-l îneca după ce se trezea din beție era și mai greu de îndurat. 

Se spune că de mult, când trebăluia la o femeie în vârstă la casă, tencuind, zidind, ba chiar și zugrăvind, a ridicat ochii din lucrul lui și a observat cum femeia care făcea mâncare își ștergea o lacrimă pe furiș. Desigur, ca orice om preocupat doar de lucrul mâinilor sale și, în general, de propria persoană, n-a avut de gând să întrebe nimic. Apoi și-a spus că nu l-ar costa nimic. Iar femeia, care își pierduse bărbatul pe front, i-a povestit cum nu de mult, și-a pierdut și unicul copil, pe care cu mare eforturi îl ținuse la școală, îl mușcase un câine turbat. Și ce se face ea acum? Că nu poate uita, crede că ar fi putut să omoare câinele turbat, ea îl avusese sub ochi mai devreme dar i-a fost milă de el. Uite, că te omoară sau îți omoară ce ți-e drag tocmai de cine te înduri. Gheorghe n-a știut imediat ce să-i spună, ce-i mai spui unui om care a pierdut totul? N-o să vă mint, n-a știut nici a doua zi ce să-i spună, ba chiar nici a treia zi. Un lucru însă a făcut mereu, când punea cărămidă peste cărămidă: a ascultat femeia și nu a întrerupt-o niciodată, nici măcar pentru a-i povesti despre necazul sufletului său. Însă în a patra zi, i-a trecut prin minte să-i spună femeii să facă ceva pentru alt om necăjit, poate doar să-l asculte și să-i toarne miere în suflet, să răspundă unui rău cu bine. Să lase ceva bun în urmă, să fie îngăduitoare cu cineva care nu era. Iar de atunci, vraja vorbelor lui s-a tot răspândit. La fel și bunătatea. Nu ca prin farmec, nu peste noapte, nu peste tot dar suficient cât să fie un strop de speranță, un pic de recunoștință pentru clipa de acum.

Poate l-ați întâlnit și voi pe Gheorghe, un om care ascultă, care se ascultă din când în când ca să știe să priceapă ce vor alții să spună atunci când nu spun nimic. Un om vrajă. 

                                      

Foto: poveste

Plecare

Miroase a toamnă târzie. Iarna e imediat după colț,  pândind. Ca un iminent dezastru, un cutremur sau poate nu atât de grav, ci doar o pană de curent când ești plecat de acasă la sfârșit de săptămână iar când te întorci, orhideelor le-au căzut frunzele de frig și în frigider miroase a toamnă putredă. Înțelegerea nu te face mai fericit, nu-ți ia întristarea cu mâna, ci doar te face mai înțelept, mai ancorat în ceea ce este. Până data viitoare. Când iar s-ar putea să nu te mai recunoști în oglindă dar noaptea nefiind nici tânără, nici eternă, te oferă zilei și o iei de la capăt. 

Un cuplu, altul decât cel menționat aici, traversează tăcut scena. Nu se țin de mână.

-Spune, o îndeamnă cald bărbatul. Gândul însă îi e departe, face calcule, trage concluzii, revine și se retrage în fracțiuni de secundă. Nu e lângă ea, n-a fost niciodată. Iar ea, păcălită de căldura din glasul lui îi povestește cu voce care ba se aprinde, ba se stinge.

-Eram singură, ca de obicei. Fără să doară însă. M-am hotărât brusc să chem niște amice pe la mine, să facem clătite, să bem vin, poate să comandăm o pizza, să jucăm tabinet sau șeptică, să disecăm puțin cea mai bună rețetă de ciocolată de casă, să ne cufundăm în apă cu multă spumă cu aromă de portocale și scorțișoară, să dormim până târziu...Numai că o fată a venit cu un el...nici al ei, nici al meu, poate nici al lui. Toate erau claie peste grămadă în casă, haine curate vraiște pe canapea, altele murdare în și pe coșul de rufe, accesorii de păr și altele aruncate te miri pe unde. Casa mea, templul meu. Iar el, el...un maniac al curățeniei, al lucrurilor și oamenilor ținuți sub control. Mă auzi? 

-Spune, te ascult, nu avem însă cine știe ce timp. 

-N-avem timp niciodată și când stăm să ne privim, a trecut timpul pe care nu l-am avut nicodată să ne ascultăm. Voiam să spun că am intrat repede în baie, să aranjez ce putea fi de aranjat când se dezbrăcau și se făceau comode amicele mele cu prietenul ăsta care ba e, ba nu e...al meu, al ei, al lui, cine știe? Iar când am ieșit din baie, să fi fost șapte sau opt minute, el nu mai era. Iar amica mi-a spus sec, turnându-și vin în pahar, că a plecat. Că așa e el. Și o durere cumplită m-a săgetat în inimă,  întorcându-mă pe dos și pentru o clipă, am avut impresia că sunt divizată în două, una doborâtă de durere deși în picioare, privind în gol și alta la un metru distanță, încovoiată, cerșind înțelegerea, invizibilă, îmbrătișând pe cineva care nu era acolo. Ai pățit vreodată? 

-Cum? Cine era pe jos? Mai spui o dată? 

-Nu mă asculți? Nu mă asculți. Ești departe. Nu mai spun. O singură întrebare, de ce pleacă oamenii fără măcar să asculte, să încerce să înțeleagă?

-E timpul scurt, atât de scurt, nu avem timp pentru toate. Prioritizăm. Nu ești o prioritate. Dacă erai, altfel stăteau lucrurile. De obicei, pleacă cine nu iubește.  Chiar și așa, în prezența iubirii, mai pleacă oamenii. Nu ne ține nimic unii lângă alții, sunt toate iluzii. Uite, cineva, nu știu cine, comenta o fotografie înfățișându-l pe Brâncuși. Spunea că i se vedea bucuria din priviri și magia celui care a creat atâtea minuni. Corect, spui Brâncuși și spui minune, geniu, bucurie. Poate că le avem mulți, muritori din fire, dar nu le scoatem la iveală. O grămadă de calități, de daruri care nu sunt apreciate. Nu sunt cunoscute. Uneori, chiar și cei apropiați, cei care le știu, le întorc împotriva noastră, nu cumva să fim mai...altfel. Dar mult prea des ne grăbim să împodobim câte un om cu tot felul de însușiri pe care nu le are. Și-mi vine în minte imaginea unui umeraș de haine din cea mai ordinară sârmă. Nu-i poți contesta aspectul practic. La o adică. Dar tot gol este. Tot un umeraș din cea mai ordinară sârmă. Poate și individul acesta a cărui plecare te-a divizat, e un umeraș gol pe care l-ai îmbrăcat tu cu calități.

-Deci tot ai auzit ceva. Caut, atunci când vorbesc cu un om, să-i surprind privirea. Ca să știu mai bine la ce să mă aștept. Căci, veritabil truism, ochii nu mint. Iar ochii lui, chiar și când eram împreună, păreau să nu se uite niciodată în ai mei. Niciodată. Și m-am gândit la tata, oho, psihologia asta de Cosmopolitan, care nu mi-a fost alături niciodată, era mereu plecat și cât l-am mai căutat, nu știam nici ce culoare au ochii lui. Dar era tata și îl credeam mereu când zicea că se întoarce peste câteva zile care se făceau săptămâni, luni, dureri cu cicatrici, coaja se usca și cădea și apoi venea și nu se uita în ochii mei și spunea că nici nu i-a fost dor de mine, cum ar putea să-i fie? Totuși era tata și un tată puțin prezent e mai bun ca unul absent total. 

-Nu mai avem timp acum. Povestim data viitoare. E târziu și e toamnă iar tu mai ești cu foștii tăi chiar și când ei nu mai sunt cu tine. 

Cei doi se despart.

Miroase a crizanteme. Înțelegerea nu te face mai fericit, nu-ți ia întristarea cu mâna, ci doar te face mai înțelept, mai ancorat în ceea ce este. Până data viitoare. Când iar s-ar putea să nu te mai recunoști în oglindă dar noaptea nefiind nici tânără, nici eternă, te oferă zilei și o iei de la capăt.
                                                           

Foto : un fel de toamnă, cu iarnă în ea. Sursa: n-am idee.

Paznic(în contratimp)

Propria suferință te face tolerant la suferința altora. Însă nu-i obligatoriu. Deseori, pe unii, suferința îi transformă în javre. Nu în câini, în javre infometate. Sufăr eu? Lasă, atunci să sufere și alții, mama lor de nenorociți! Așa-și spun. Sau mai sunt hienele care nu doar se bucură de suferința altora, ci sar cu nedefinită plăcere la gâtul lor. Ce lupi mai suntem noi, oamenii...păi de aia îl avem noi pe Dracula. Din plăcere. Ne face plăcere suferința altora. Se îmbolnăvește unul? Foarte bine, o merită! N-ai văzut ce avea acasă? Pierde unul toți banii într-o afacere? Minunat, Dumnezeu e mare, le-a dat altora, săracii! I se strică unuia casa? Mirific, el avea pe alta iar ea nu mătura curtea aia niciodată și dormea până la amiază în fiecare weekend! S-a sinucis unul? A scăpat lumea de un prost, ce prost e ăla care se sinucide, ce, nu face față vieții? Și tot așa...de parcă am cunoaște totul sau măcar o frântură din viața celor care suferă într-un fel sau altul. Nu știm nimic dar suntem pe rând judecători, călăi. Dumnezei. Că atât ne duce capul. Să judecăm. Cu gânditul e altă treabă, e mai complicat, nu ne caracterizează pe toți.

Sunt paznic. Nu spun că-mi place. Câteodată sunt umilințe care mi se par greu de îndurat. De la câte un șef sau de la un te miri ce ipochimen. Mi-am făcut un obicei să mi-i imaginez pe wc, constipați. Și trece. Nu imediat dar trece. Iar imaginația mea nu-i lasă mult pe tron, trudind, căci gândul îmi zboară  la altele și nici nu e treaba mea rahatul minții lor.

De cele mai multe ori mă simt în elementul meu păzind diverse și ignorând multiple. E un mediu pe care-l pot controla. Oamenii, chiar și cei care au mare succes, pierd controlul propriei minți atunci când nu mai pot controla realitatea sau ce cred ei că e realitate. Au prea mult din orice dar mintea le refuză intimitatea fericirii și a acelui puțin care-ți ia orice grijă, te culci relaxat, trezindu-te odihnit. M. îi spune satori, zice ea, când după tot felul de căutări și neliniști, ți se arată cea mai simplă cale și cea mai sigură, să fii sincer cu tine și prietenul tău cel mai bun, să te asculți fără să te judeci. Fără nici un "dar". Trezirea din întuneric. A spus așa : "Întunecând întunericul, iată porțile luminii!" De la Nichita Stănescu citire. Vreau și eu să respir aerul ăsta dar de cele mai multe ori respir ce mă înconjoară. Mi-e dor de conversații cu sens, de ascultat în liniște, de vorbit despre lucrurile care mă fac să mă trezesc brusc la ora două noaptea. Mereu am fost în contratimp dar cred că asta începe să fie în avantajul meu.                         

                                                                    

Foto : simplitate. Alice