luni, 18 aprilie 2022

Pregătiri de sărbătoare(2022)

 


Parcă vântul nu a mai bătut atât de tare în aceste zile. A fost domol. Sau poate așa l-am perceput eu, cu mintea în alte părți. Undeva departe, unde e mai bine. Mai soare. Pe alocuri. Unde cadrele didactice permit copilului să-și spună părerea fără a-i pune etichete. Unde părinții trăiesc viața lor și nu-și obligă copiii s-o trăiască pe a lor, netrăită, nepermițându-le reglarea emoțională. Dar asta e deja din alt scenariu. 


Nu mai cumpără oamenii Kinder, are salmonella. Stau minute în șir în fața rafturilor, studiind produsele. Acesta e bun, acesta nu e, dar uite ce preț are, e clar, s-au scumpit toate, războiul e numai un pretext, ne era bine înainte(era?), purtam măști și conspirationistii se temeau că bogații lumii le vor injecta cipuri în venele dacice, vreau ceva pentru lemn, nu pentru pal, nu mai vreau minciuni, un balsam de mâini dar să fie de vase cu care să spăl oalele nu aveți, eu sunt pensionar și soția lucrează, eu spăl vasele, tot eu și mizeria lumii dar nu mă deranjează a mea, vrem mai mult din orice și dacă se poate gratis, țineți, domnișoară, lichid de parbriz? 


Nu ținem. 

 

Mă frapează mizeria uneia de care fug fiindcă nu mă place dar ea mă caută să-mi spună voalat(pentru a câta oară?) o răutate. Și aș putea să o întreb, s-o ajut dar știu ce se întâmplă când încălzesc șarpele la sân....Nu e problema mea. Cum am mai spus-o, fiecare e responsabil pentru situația în care se află. 


E rece astăzi. Dar e trecător. Ca tot. Au trecut și aceste luni, de la Crăciun încoace, ca și cum n-ar fi fost. Nu e ceva ce putem controla, trecerea asta a timpului sau felul în care simt oamenii sau ce simt. Însă putem simți clipa, să stăm lin, să ne bucurăm de ea, de timpul pe care ni-l acordăm. 


Lumea-i cu susu-n jos. 

Lumea-i cum este...și ca dânsa suntem noi, vorba poetului nostru nepereche. Liliacul mov, fragil, n-a înflorit încă. Se protejează. D-ale vremii intemperii și toxine. 


Cei doi ani de pandemie și războiul din Ucraina(pe care cei mai mulți dintre noi preferăm să-l ignorăm ca și cum n-ar fi) au schimbat multe la noi. În noi. 


"Nu poți vindeca ceva ce nu simți".( Edith Eva Eger)


                                                


miercuri, 17 noiembrie 2021

Cameră

În dreapta, cum intri pe ușă, o comodă pe care stă un televizor vechi, cu tub, cutii goale în alte cutii goale  și un recipient de gel Glade, de mult consumat. O bobină uriașă de ață care nu va fi folosită niciodată. Două scaune diferite, unul alb, rotund, din metal și altul negru, din lemn, pătrat. Contraste.

Un scaun, încă unul, aproape de sobă și, lângă sobă, multe sticle cu săpun lichid. 5. 

O cutie de pantofi sub scaun cu un buștean fără nici un rost pe ea. Un tablou cu crizanteme, ireal de frumoase și de reale pe un perete. Un  ceas de perete, nefuncțional. Ca și cum timpul ar fi stat. 


În stânga, o masă cu un televizor LED. O ladă frigorifică de mari dimensiuni. Aproape înfricoșătoare. Aproape. Deasupra, o icoană. 

Un pat mediu și o canapea extensibilă care are cel puțin treizeci de ani. Mușcate pe marginea canapelei. 

Linoleum pe jos, pe parchetul călcat în picioare de mii de ori și spălat cu tot felul de dezinfectanți și apă fiartă de sute de ori.


Liniște. Rece.

Perdele albe, curate, parfumate cu Lenor. 

Timpul care trece. Sau poate noi ne trecem. Trăind în trecut, așteptând cu înfrigurare în loc de nerăbdare viitorul. 

Veste din lână în cuier. Termopane și luminițe de Crăciun agățate de o candelă fără ulei.

Cartoane, prosoape, haine, amintiri cu ierni bogate și pantaloni groși, tot din lână, care făceau țurțuri pe noi. Dulce copilărie. Și amară, pe alocuri. Îndepărtată și atât de aproape.

Un calendar care să ne reamintească de Sfântul Andrei. 

Tot felul de amintiri în cameră. Par să nu aparțină nimănui. Și totuși aparțin tuturor. 


Vântul schimbării, nu al celor de la Scorpions, bate fără grabă. Nu se duce nicăieri. Numai noi. Și vântul pare să spună doar atât: a fost odată ca niciodată. 


                                               


Foto : toamnă in parc. 

Adriana P. 

joi, 14 octombrie 2021

Love is a losing game

Love is a losing game, cântă tare Amy Winehouse, moartă de ceva vreme. Amy, nu dragostea de care cânta. 

Love is a losing game/Played out by the hand/Love is a losing hand/More than I could stand/Love is a losing hand...

Trec peste tristețea artistei și ascult Personal Jesus. Mai bine așa. Sunt măști peste tot, în frunzele orbitor de roșii care cad puzderie pe străzi și mă gândesc că niciodată n-am văzut atâtea nuanțe de roșu, în preajma magazinelor de tot soiul și mă gândesc că niciodată nu am simțit atâta ură, atâta dezbinare...poate când mergeam la vot să nu iasă Corneliu Vadim Tudor președinte, Ponta, Dancilă, sau poate în preajma unor referendumuri stupide privind dreptul tuturor oamenilor de-a face ce vor cu corpul lor căci e al lor și doar al lor...

Dar și acestea mi se par înfiorător de departe. 

Mă uit atentă în jur, e o dimineață cum sigur au mai fost dimineți pe pământ și opresc muzica să surprind niște imagini pe care să mi le reamintească Google Foto peste un an. Opresc clipa iar apoi același Google îmi atrage atenția să închid activitatea vechiului telefon simțind că,  uite așa, cu o atingere, am închis nenumărate uși. Îmi pun repede masca, nu cea medicală, să nu se observe, dau pagina căci așa cum mai mai spus, o rezistență e de cele mai multe ori doar o agățare. Ca și cum te-ai agăța de aer să te tragă din nisipuri mișcătoare. 

                                                             


Necomunicare. Îmi sună în minte această necomunicare de care sunt suspectă. Suspect de aproape. Dar nu mă mir așa cum nu mă mir de unii ipochimeni cu veleități de manager(?) dar nu, nu e vorba de ei, care nu salută nici când îi saluți tu prima deși CBM specifică cine salută primul, indiferent de statut, vârstă, funcție. Ce tot vorbesc de CBM? Nu există. E plin de adulți în care zace amorțit câte un copil care n-a fost validat niciodată. Degeaba facultăți, degeaba specializări, degeaba haine sau accesorii de firmă. Dacă dragoste nu e, nimic nu e...

Scria Marin Preda.

E frică.


Dezbinare, ură. Iar firul care desparte dragostea de frică e atât de fragil. Ca niște puncte de suspensie care nici nu incheie, nici nu incep. Ci. Vorba aceluiași Preda. 

                                                     

marți, 27 iulie 2021

Secretara Baba

După ultima faptă comisă, aș vorbi eu despre asta, dacă mi-aș aminti, am început să prestez muncă în folosul comunității. Nu e rău, am pauze dese, port și mască , nu mă recunoaște nimeni. De parcă ar mai conta. Psihologul ăla care mă consiliază acum, ca să vorbesc în termenii lui prețioși fiindcă eu aș zice că mă tratează ba de una, ba de alta, sunt prea multe să le redau, spune că am blocat ce mi s-a întâmplat și mă prefac că nimic n-a avut loc. Dacă ar ști el câte știu eu...

Uite că munca îl înnobilează pe om! Așa că muncesc, să devin o doamnă , ce plua mea! Asta nu-mi aparține, am auzit acum ceva zile niște femei în parc depănând amintiri din studenție și una povestea de o doamnă lector cu mai mult de trei inele și zeci de brățări spunând că e o doamnă , în plua ei, parchează unde vrea ea, viitoru'e al femeilor și face ce vrea cu viitoru'ei. Că trecutul îi făcuse ce a vrut el cu ea. Și-am vrut să râd dar nu se cădea că eu adunam gunoaie din jurul parcului și era evident că și trecutul meu, în plua mea, făcuse ce-a vrut el din mine. 

Bine că nu mai am nici limbrici, nici enterocolită. Doamne ajută, că toate trec. Psiho asta al meu, că am observat că așa se zice, medicul meu, ai mei(ăștia fiind șefii pe care de obicei îi pupă în dos deși îi detestă și sentimentul e reciproc), mi-a zis că e o modalitate de-a atrage atenția. Căcarea lumii, ca să zic așa! Adică țara arde și baba se piaptănă! Eu fiind fix baba aia. Înțelegi, nu? Eu sunt Baba. Je suis Baba. O fi, nu spun nu, unde era tata când aveam nevoie să mă vadă? Dar știu, psiho al meu nu știe, tata  se căca pe el de atâta băutură. Un pămpălău care își făcea curaj bând tone de alcool ieftin. Deocamdată nu-i spun nimic la nenea psiho, mai trece timpul, că și lui îi zboară mintea în alte părți când mă consiliază, chipurile. Pămpălica de tata, așa pămpălica cum e, s-a lăsat de alcool de ceva timp, că era să moară și i-a fost frică de a albit, îmi plătește cash terapia. Zice că măcar atât poate să facă pentru mine. Aș putea să mă împac cu el, să fac pace cu ce-a fost dar tot e ceva care mă ține. Spune-mi ce e, dacă ești atât de deștept, i-am dat replica lu'nenea psiho dar el, calm și cald, că nu înțeleg unde ține și căldura și calmul, mi-a spus că nu discutăm în terapie despre el ci despre mine. Și atunci am știut că nu vreau să fac pace cu trecutul, că încă îmi dă un sens, o valoare și m-a bufnit plânsul că nu pot să mă uit pe o fereastră fără să mă gândesc la toți iubiții, la tata, la serviciile nenorocite pe care le-am avut, că nu pot să fiu recunoscătoare că nu sunt bolnavă(cât de cât, deh) fiindcă trăiesc întreagă în tot ce-a fost. 

Hopa așa, că se întâmplă ceva în parc, să mai strâng câte un muc de țigară, parcul e locul preferat de adolescenți pentru viciile lor mărunte. Câțiva copii vin în fugă să le spună părinților că un bătrân aruncă cu apă fiartă de la geam și amenință că se duce la poliție dacă se mai joacă. Părinții, calmi și calzi, tot ca psiho al meu, îi liniștesc, să coboare, dacă are curaj. Copiii zburdă din nou, vorba poetului, dacă-i copil, să se joace...

Nu după mult timp, o tipă cu ochii goi și care pare că n-a văzut de mult o oglindă fiindcă au închis la oglinzi de când cu pandemia, se repede la copii, amenințându-i și ea cu poliția. Mămicile, deranjate din discuțiile lor legate de ce mai gătesc și ce fac cu vaccinarea care devine tot mai amenințătoare, se îndreaptă spre tipa cu ochii triști. Îmbrăcată într-o salopetă de sudor, se trage compulsiv de părul lung și prins într-o coadă. O urmăresc cu coada ochiului. Parcă e o colegă de la Gheorghe Preda. În fine, are tot ce-i trebuie. Zice că a cumpărat aleea pe care se joacă copiii. Ea cu tati al ei. Copiii râd și îi spun în batjocură că nu se poate așa ceva. Îl strigă pe tati, bătrânul care arunca cu apă fiartă pe copii. Mamele, una câte una, îi spun că parcul e pentru copii, să se joace, nu e ora de liniște, până atunci au voie să se joace. Coboară și bătrânul și se repede ca un cocoș la câte un copil, aceea e strada lor și îi invită pe toți la el în casă să audă cum se aud de tare copiii! Și atunci râd  ca o nebună, auzi la el, ce-și mai dorește carne proaspătă în casă! O mămică îi spune că a înregistrat convorbirea și se aude foarte clar când moșul a spus că i-a fotografiat pe copii și știe unde stau, la care bătrânul cu certe înclinații incerte, desigur, ia foc și o amenință că îi toarnă gunoiul în cap, că toată scara e a lui, să se ducă dracului cu toții! 

Și eu credeam că sunt eu puțin dusă....

                                                        

Foto : Tăcere. Alice G.

sâmbătă, 29 mai 2021

Tenebre și Mica enciclopedie Lykke

Explică dexonline.ro că tenebrele ar fi întunecime, beznă, întuneric, obscuritate. Unde întunecimea e primul sens, cu o forță mai mare de redare a semnificației decât bezna, decât întunericul. Lăsând întunecimea deoparte, mă îndrept spre o carte citită recent, Mica enciclopedie Lykke, În căutarea celor mai fericiți oameni din lume, scrisă de Meik Wiking. Începe așa cartea : 

-În ce mai credem noi, Sam?

-În faptul că există bine în lumea asta, domnu'Frodo. Și că merită să lupți pentru el. 

A spus-o Tolkien. Dar cum spune și Wiking mai departe, în zilele noastre, este mai ușor de observat lupta, decât ceea ce este minunat. Ceea ce mă duce iar cu gândul la tenebrele care ne înconjoară și folosesc intenționat pluralul. Mi se întâmplă și mie, se întâmplă și altora, important este să vrem să ieșim la lumină, precum Iona din burta peștelui. Să avem speranță, să ne recunoaștem întunecimile, să le acceptăm și să facem bine. Iar dacă nu putem să facem bine, măcar să nu facem rău. 

Pe tine ce te face fericit? Nu răspunde imediat. Nu e o întrebare ușoară și poate vei vrea să-ți spui doar ție, să nu cumva să omiți ceva sau pe cineva. De parcă fericirea nu ar porni din noi și cineva ar fi responsabil pentru fericirea noastră, pentru identitatea noastră. Îmi amintesc atât de clar, după aproape douăzeci de ani,  o fată care se ruja într-o baie și care a spus răspicat că ea e femeia lui Dumitrescu, să zicem, nu-mi amintesc a cui femeie a spus că e, ci doar cum s-a prezentat ea. Era a cuiva, nu era cineva și părea și mândră de asta. Cine știe dacă asta n-o făcea pe ea fericită? Îi dădea o direcție de urmat, poate chiar puțină lumină într-o lume cu beznă. 

Spune Wiking așa, legat cumva de identitatea fetei obiect: 

Cheltuim bani pe care nu-i avem, pentru a cumpăra lucruri de care nu avem nevoie, cu scopul de a impresiona oameni pe care nu-i agreăm. [...] Așa că poate ar trebui să ne gândim cum să transformăm ideea căutării fericirii în fericirea căutării. 

Nu e ușor într-o lume în care cele mai mari obstacole în calea fericirii sunt sentimentele de inferioritate și de excludere. Poate așa se explică de ce sunt atât de mulți oameni tenebre în jurul nostru. Tenebre sunt, tenebre împart. Se simt excluși, inferiori, mici. Cum să se simtă ei importanți? Fericiți? Făcând ceea ce știu cel mai bine. Întuneric în ei, întuneric în jurul lor. Nu știu dacă-i ajută o răutate și o divagație de cinci minute. Pe orice temă, de la Covid la vaccin, de la studii la cărți citite, de la mașini și alte bunuri la ceea ce este cu adevărat important în viață. 

România nu e în topul țărilor fericite, era de așteptat. Românii nu au limite. Pentru că au blocaje emoționale. Cât paradox în asta...Nici nu suntem singuri, de altfel. Singurii în întuneric. Mai sunt. Mă tot gândesc la asta:  nici confortul, nici achizițiile materiale nu sunt respect de sine. Nici fericire. 

                                                      


vineri, 16 aprilie 2021

Conectare

Răscolim prin timp. 

Ne căutăm moment de moment, ghidându-ne după emoții. Iar ghidul e hoț, e mincinos, nu ne arată drumul bun, cel de acum. 

Înțelegi ce spun? Probabil dacă ai cunoscut vreodată pe cineva cu care să te conectezi atât cât să simți că ești bine și că e bine pe lume, știi ce zic. Emoțiile au fost, acum nu e în legătură cu ele. Conectarea e în prezent, nu atunci, nu în căutările trecutului. Conectarea e un dar. Cu noi, cu ceilalți. O binecuvântare. Tare mult îmi place acest cuvânt : binecuvântare. Are tot ce-i trebuie. 

E frig. Cam frig pentru timpul acesta din an. Dar are și "darul" farmecul lui. O să înnebunească salcâmii și teii o să ne picure divin de arome în suflete. Tot o conectare și asta. O binecuvântare.

Se apropie Sărbătorile. Perioada în care am putea să fim mai buni. Dacă am avea cu ce. Mulți ani mi-am zis că iată, oamenii coboară atât de jos din cauza deceniilor de comunism, de sărăcie, de lipsuri fizice și spirituale. Însă comuniștii nu mai sunt(sau sunt dar asta e o altă discuție), oamenii nu mai mor de foame. Mor fiindcă mănâncă rău, greșit, compulsiv și se îndoapă cu tot felul de toxine, de la țigări și alcool, la gânduri negative și prejudecăți. Construiesc ziduri și fortărețe în jurul propriilor conștiințe. Nu care cumva să ajungă la ei, să se...ați ghicit : nu cumva să se conecteze cu ei înșiși. Căci e un munte de  durere acolo. Mult de lucrat. Și numeroase de iertat. 

Răscolim prin timp, ne dăm singuri dreptate că trăim într-o țară care nu face nimic pentru noi deși nici noi nu facem pentru ea, suntem copiii nimănui, neconectați la prezent dar cu toate acestea vrem un viitor mai bun, autonomie, nu tirania celor bogați, a măștilor sau a vaccinurilor care vor să ne ia...ce? Ce să facă cu asemenea minți? Nu suntem atât de destepți cum pretindem. Să știi ceva nu e totuna cu a fi vreo minte stralucită. Vrem dar nu știm ce și de ce. Vrem fiindcă n-am avut. Conectare. 

Conectarea este binecuvântare. Când nici nu e nevoie de multe cuvinte și ne înțelegem și cu măști, de la distanță.

Am descoperit în Apeirogon acest citat din Borges: Când sunt cu tine și când nu sunt cu tine e singurul fel în care pot măsura timpul. 

Dragoste. 

Iar Colum McCann, autorul cărții mai sus menționate, spune așa :

Cel mai de seamă război sfânt este acela dus pentru cucerirea sinelui.(...) Amintire. Traumă. Rima istoriei și opresiunii. Schimbările generaționale. Viețile otrăvite cu îngustime. 

Ai crede că e vorba despre noi. Nu e. Dar ar putea fi. 

                                            

Foto : galben de viață. Alice G. 

luni, 29 martie 2021

Ponel

Se crăpa de ziuă când Cornel Întuneric a decis să meargă la primărie să-și schimbe numele. Citise și el câte ceva la viața lui dar traiul cu numele lui nu i se mai părea ceva de suportat. "A rose by any other name would smell as sweet" i se tot perinda prin urechi. Adică, își spuse el, poate să mă cheme oricum, asta nu afectează ceea ce sunt. Ei, pe dracu' și pe alt demon, nu mă afectează! Toți îmi pocesc numele, mă alintă Corneluț, Corneluș, Cornel-Bănel-Costel! Măcar să fi fost un Costel cinstit acolo...dar așa nu mai merge!


Soarele era sus pe cer când Cornel, proaspăt ca o dimineață cu miros de tei și miere, încă mai căuta în sertarul cu acte certificatul de naștere, portofelul cu cartea de identitate și documentul în care justifica schimbarea numelui. Știa, înțelegea și era perfect conștient de ciudățenie: voia doar schimbarea prenumelui, nu și a numelui. Pufăi mândru. Păi Întuneric era un nume de efect. De efect și cu efect. El avea o problemă cu Cornel. Cornel prea seamănă cu Dorelul din reclamele vechi și din realitatea imediată, cu un muncitor care sapă singur la un șanț în timp ce colegii lui, vag superiori, îl sfătuiesc de pe margine ce să facă. Toți suntem experți în viețile altora. În șanțurile, gropile și țevile de pe șantierul altora.

Se hotărî să meargă cu bicicleta dar apoi se răzgândi. Era plină de praf și, de altfel, nu era așa de mult de mers până la primărie. Soarele e bun astăzi, își spuse omul. Îi trecu prin minte să-și spună Sorel, de la soare. Prea ar fi fost ciudat. Sau mai bine Aurel. Și mai ciudat. Te pomenești că mi-o fi dor de numele meu, se certă el în gând. Cornel, Sorel, Aurel, Ponel, Costel, Bănel, bă, băiete! Ce faci? Să șterg bicicleta de praf sau să plec pe jos? O las la primărie, lângă gard...dar mă vede secretara aia cu cârlionți în cap, zici că-i Prodanca! Cum o chema-o oare? Poate să o întreb acum...Are ea ceva într-o dungă, nu stiu ce, nu-mi dă pace deloc poza ei de la Facebook! Nu mai bine intru să văd cum o cheamă? Așa, care o fi parola? MinunatU1, bună parola, se alintă el mulțumit. Na! Ce bună-i asta! Păcat că e bună doar pentru ea, daca ar fi mai flexibilă, și-ar săruta singura păsărica! Să-i dau un like, nu că s-ar simți ea mai bine că-i dă un Cornel like dar totuși...și o vorbă auzită la un verișor îi tulbură șirul gândurilor: Cu un bună trăiesc și o lună! Ce-o fi vrut să spună cu asta? Ce mă interesează pe mine că Gen Z zice că blugii skinny sunt out? Trăiască blugii skinny! Prin ei se vede tot și câte vise umede pot să am...


Cornel Întuneric își zâmbi cu drag în oglindă. Hai că nu mă mai duc să-mi schimb numele. Ce dracu'! Pe secretară o cheamă Hortensia. Hortensia Întuneric. Bun nume!

Foto : Alice G.

Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...