Revenire sau cum ne-am despărțit definitiv după ce ne-am împăcat

 Am revenit. Ca și când. Da. Ca și când. Numai dragostea noastră ar fi pe pământ. Nu, glumesc.  Sunt Miron,  paznicul. Care sunteți de mult pe aici, pe blogul lui Alice, mă știți.  Eu sunt paznicul,  paznicul și Dumnezeu, paznic și iubirea vieții mele, Eva. Deși, dacă stai să te gândești,  cât timp ești în viață,  cum poți să zici care e iubirea vieții tale? Iar după ce mori, ce mai poți spune? Stai,  că nu e de râs. E de plâns. E ca viața. Râsul-plânsul. Nici nu am spus-o eu.  

Iar citatul e destul de inexact. Sunt paznic. Ci. Am voie să merg pe lângă drum. Nu am nici o răspundere. Doar față de mine. Și,  Doamne,  știu sigur că ești femeie, cât am mai greșit! Cum ar zice Alice, adică M., adică A., unde e minte multă, e și prostie cu grămada. A spus că-l citează pe un profesor de la facultate, cine știe,  cunoaște! Îngropat  în cimitirul din Sibiu,  de pe Calea Dumbrăvii. Sunt mulți . Toți ajungem acolo. A spus Alice că i-a zis bărbatul ei, glumind, desigur, câte nu zice omul când glumește,  chiar și adevărurile se spun râzând,  că a citit un milion de cărți și tot idioată e. Nimic nu știe! Iar aici Alice s-a făcut mică,  mică,  ca Alice aia din poveste, sperând să mai găsească soarele și a doua zi din vara asta insuportabil de insuportabilă,  nici nu a observat când a venit și dacă a venit. Iar soarele a venit și a doua zi, întotdeauna, chiar și după cea mai lungă noapte, cea din 13 iulie, când totul s-a prăbușit în jurul ei și nici un cuvânt n-a ajutat-o, Doamne-ferește de răzbunarea omului care nu te mai iubește. Asta e de la ea. Citatul e exact. Viața, nu. Nu vreau doar să-mi amân moartea, vreau să-mi îmbunătățesc calitatea vieții. Spunea Robin Williams. Și alt Williams, Robbie însă,  spunea așa: And I need to feel real love/ And a life ever after/ I cannot get enough. 

Bla, bla. Așa și e. 

Lăsându-i pe  toți în treaba lor, prietena și colega mea de lucru,  secretara Baba, s-a împăcat cu iubitul ei, tatuatul. Că nu se duce ea să spele alt wc, al altui bărbat, mai ales când bărbatul ăsta a numit-o curvă și ea chiar ăsta e, nu doar are numele,  asta și face, ce să faci, așa e viața. Și bărbatul ăla are și el multe de spălat. Deșteaptă fata,  nu zic nu, dar tot are insomnii noaptea că o hărțuiește câte unul, părăsit. Păi ce le-a făcut ea? Le-a pus fofoloanca pe ochi? Dar chiar cred că e doar o mască și asta a ei. N-avem toți tot felul de măști? Partir, c'est mourir un peu. Sau poate e doar o renaștere. A mai luat o gură de cafea și mi-a  zis că acum,  după ce s-au împăcat,  s-a despărțit definitiv de el. Nu pricep nimic. 

Viața ne duce doar înainte. Înapoi nu există.

  

Un an

A trecut un an de când mamaia nu mai e. Un an cu de toate. De parcă n-ar fi fost, De parcă am rămas agățați de o clipă tot acolo,  în martie 2023, când prezentul a devenit trecut,  când viitorul n-a mai bătut la ușă. Ca o stea. "Astăzi o vedem și nu e..." 

Moartea,  viermele din interiorul existenței,  nu? Cred că are dreptate Yalom. Dar viața merge mai departe,  nu întreabă,  nu se întreabă. Deși știm cu toții.

Parafrazând, e vremea zambilelor ce mor...

Zambile albe

Acum zece ani, chiar mai mulți, i-am făcut o fotografie bunicii mele de la Argeș, era în fața calculatorului, cu niște căști pe urechi și cu mâna pe mouse, manevrându-l ca să vorbească online cu frații aflați departe. Avea 68 sau 69 de ani . Fotografia e de negăsit acum. La fel și mamaia. A plecat. Spre lumină. Într-o lume mai bună. Dacă ar exista. Dar avem speranța și asta sperăm : că mamaia e într-o lume mai bună și că suferințele ei au luat sfârșit. 

Era puternică și încăpățânată mamaia asta a mea. Dar în ultimii ani nu mai era ea. Iar asta era greu pentru toți. Poate nici nu am cunoscut-o cu adevărat niciodată, prea ne-am luat toți cu viața. Atâtea nu știm...Bunicii mele, cea de demult, i-aș spune că am în grădină zambile albe, așa cum n-am văzut niciodată. Poate nu am vrut să le văd și poate ea mi-ar fi spus cuvinte înțelepte despe cum nu vedem ceea ce e chiar lângă noi sau cum suntem fericiți și n-o știm, obișnuiți doar să bifăm sarcini zilnice. Bunica înțeleaptă ar fi avut ceva de spus și de vântul acesta mânios și de primăvara capricioasă. Deși cred că n-ar fi spus nimic, obișnuită fiind de atâția ani cu capriciile vremii, ale oamenilor. Ale ei. Pe care nu le-ar fi recunoscut niciodată. Căci mai repede înveți să manevrezi un mouse, un ecran de smartphone, decât să-ți recunoști emoțiile. Și că uneori, să-ți dai liber să trăieșți, e cea mai bună soluție. Against all odds. Chiar dacă nu știi altă cale. 

Acum zece ani, chiar mai mulți, și mamaia ar fi citit acest text. 

Și i-ar fi plăcut să citească mai des că o iubim și îi mulțumim pentru că ne-a crescut. 

Drum bun, mamaie! E vremea capricioasă, e martie. Și eu nu pot să cred că nu mai ești. 

Chiar astăzi

7 decembrie 2022. Mai puțin de 4 luni până împlinesc 43 de ani, de-a dreptul. When nothing goes right, go left. Nu știu cine a zis-o dar de mers nu mergem decât înainte. Știm, nu știm...nu știu de ce se spune că împlinim o vârstă anume într-o zi... când, de fapt, în acea anume zi, intrăm în acel an. Știe cineva?

  Aici, unde sunt, se întunecă devreme.La ora 17.00, e întuneric beznă.

  În unii oameni, e beznă tot timpul. 

 Gătesc paste bolognese și, între timp, mai și citesc. Recitesc, să fiu sinceră în totalitate. Inocentii, cartea Ioanei Pârvulescu, am lăsat un citat din ea pe Facebook. O lectură atât de frumoasă care mi-a reamintit, în focul evenimentelor, de ce îmi plac  cărțile și nu oamenii. Dar sunt și cărți care nu mi-au plăcut deloc, cum e Isus din întuneric, a lui Radu Găvan. Lăudat pe ici, pe colea. Romanul. Că ar fi, de nu s-ar povesti. Ca postările plătite. Fix așa și cartea asta de mizerie.

Cartea Ioanei Pârvulescu însă reprezintă o oază de frumusețe, magie și bucurie într-un loc ostil cititului, unde lumea se refugiază cu tot cu vise și poezii  pe rețelele sociale și toți cred că acolo e realitatea,  că acolo începe povestea. Iar povestea, ca de obicei, e în altă parte. 

Pregătiri de sărbătoare(2022)

 

Parcă vântul nu a mai bătut atât de tare în aceste zile. A fost domol. Sau poate așa l-am perceput eu, cu mintea în alte părți. Undeva departe, unde e mai bine. Mai soare. Pe alocuri. Unde cadrele didactice permit copilului să-și spună părerea fără a-i pune etichete. Unde părinții trăiesc viața lor și nu-și obligă copiii s-o trăiască pe a lor, netrăită, nepermițându-le reglarea emoțională. Dar asta e deja din alt scenariu. 

Nu mai cumpără oamenii Kinder, are salmonella. Stau minute în șir în fața rafturilor, studiind produsele. Acesta e bun, acesta nu e, dar uite ce preț are, e clar, s-au scumpit toate, războiul e numai un pretext, ne era bine înainte(era?), purtam măști și conspirationistii se temeau că bogații lumii le vor injecta cipuri în venele dacice, vreau ceva pentru lemn, nu pentru pal, nu mai vreau minciuni, un balsam de mâini dar să fie de vase cu care să spăl oalele nu aveți, eu sunt pensionar și soția lucrează, eu spăl vasele, tot eu și mizeria lumii dar nu mă deranjează a mea, vrem mai mult din orice și dacă se poate gratis, țineți, domnișoară, lichid de parbriz? 

Nu ținem. 

 

Mă frapează mizeria uneia de care fug fiindcă nu mă place dar ea mă caută să-mi spună voalat(pentru a câta oară?) o răutate. Și aș putea să o întreb, s-o ajut dar știu ce se întâmplă când încălzesc șarpele la sân....Nu e problema mea. Cum am mai spus-o, fiecare e responsabil pentru situația în care se află. 

E rece astăzi. Dar e trecător. Ca tot. Au trecut și aceste luni, de la Crăciun încoace, ca și cum n-ar fi fost. Nu e ceva ce putem controla, trecerea asta a timpului sau felul în care simt oamenii sau ce simt. Însă putem simți clipa, să stăm lin, să ne bucurăm de ea, de timpul pe care ni-l acordăm. 

Lumea-i cu susu-n jos. 

Lumea-i cum este...și ca dânsa suntem noi, vorba poetului nostru nepereche. Liliacul mov, fragil, n-a înflorit încă. Se protejează. D-ale vremii intemperii și toxine. 

Cei doi ani de pandemie și războiul din Ucraina(pe care cei mai mulți dintre noi preferăm să-l ignorăm ca și cum n-ar fi) au schimbat multe la noi. În noi. 

"Nu poți vindeca ceva ce nu simți".( Edith Eva Eger)

                                                

Cameră

În dreapta, cum intri pe ușă, o comodă pe care stă un televizor vechi, cu tub, cutii goale în alte cutii goale  și un recipient de gel Glade, de mult consumat. O bobină uriașă de ață care nu va fi folosită niciodată. Două scaune diferite, unul alb, rotund, din metal și altul negru, din lemn, pătrat. Contraste.

Un scaun, încă unul, aproape de sobă și, lângă sobă, multe sticle cu săpun lichid. 5. 

O cutie de pantofi sub scaun cu un buștean fără nici un rost pe ea. Un tablou cu crizanteme, ireal de frumoase și de reale pe un perete. Un  ceas de perete, nefuncțional. Ca și cum timpul ar fi stat. 

În stânga, o masă cu un televizor LED. O ladă frigorifică de mari dimensiuni. Aproape înfricoșătoare. Aproape. Deasupra, o icoană. 

Un pat mediu și o canapea extensibilă care are cel puțin treizeci de ani. Mușcate pe marginea canapelei. 

Linoleum pe jos, pe parchetul călcat în picioare de mii de ori și spălat cu tot felul de dezinfectanți și apă fiartă de sute de ori.

Liniște. Rece.

Perdele albe, curate, parfumate cu Lenor. 

Timpul care trece. Sau poate noi ne trecem. Trăind în trecut, așteptând cu înfrigurare în loc de nerăbdare viitorul. 

Veste din lână în cuier. Termopane și luminițe de Crăciun agățate de o candelă fără ulei.

Cartoane, prosoape, haine, amintiri cu ierni bogate și pantaloni groși, tot din lână, care făceau țurțuri pe noi. Dulce copilărie. Și amară, pe alocuri. Îndepărtată și atât de aproape.

Un calendar care să ne reamintească de Sfântul Andrei. 

Tot felul de amintiri în cameră. Par să nu aparțină nimănui. Și totuși aparțin tuturor. 

Vântul schimbării, nu al celor de la Scorpions, bate fără grabă. Nu se duce nicăieri. Numai noi. Și vântul pare să spună doar atât: a fost odată ca niciodată. 

                                               

Foto : toamnă in parc. 

Adriana P. 

Love is a losing game

Love is a losing game, cântă tare Amy Winehouse, moartă de ceva vreme. Amy, nu dragostea de care cânta. 

Love is a losing game/Played out by the hand/Love is a losing hand/More than I could stand/Love is a losing hand...

Trec peste tristețea artistei și ascult Personal Jesus. Mai bine așa. Sunt măști peste tot, în frunzele orbitor de roșii care cad puzderie pe străzi și mă gândesc că niciodată n-am văzut atâtea nuanțe de roșu, în preajma magazinelor de tot soiul și mă gândesc că niciodată nu am simțit atâta ură, atâta dezbinare...poate când mergeam la vot să nu iasă Corneliu Vadim Tudor președinte, Ponta, Dancilă, sau poate în preajma unor referendumuri stupide privind dreptul tuturor oamenilor de-a face ce vor cu corpul lor căci e al lor și doar al lor...

Dar și acestea mi se par înfiorător de departe. 

Mă uit atentă în jur, e o dimineață cum sigur au mai fost dimineți pe pământ și opresc muzica să surprind niște imagini pe care să mi le reamintească Google Foto peste un an. Opresc clipa iar apoi același Google îmi atrage atenția să închid activitatea vechiului telefon simțind că,  uite așa, cu o atingere, am închis nenumărate uși. Îmi pun repede masca, nu cea medicală, să nu se observe, dau pagina căci așa cum mai mai spus, o rezistență e de cele mai multe ori doar o agățare. Ca și cum te-ai agăța de aer să te tragă din nisipuri mișcătoare. 

                                                             

Necomunicare. Îmi sună în minte această necomunicare de care sunt suspectă. Suspect de aproape. Dar nu mă mir așa cum nu mă mir de unii ipochimeni cu veleități de manager(?) dar nu, nu e vorba de ei, care nu salută nici când îi saluți tu prima deși CBM specifică cine salută primul, indiferent de statut, vârstă, funcție. Ce tot vorbesc de CBM? Nu există. E plin de adulți în care zace amorțit câte un copil care n-a fost validat niciodată. Degeaba facultăți, degeaba specializări, degeaba haine sau accesorii de firmă. Dacă dragoste nu e, nimic nu e...

Scria Marin Preda.

E frică.

Dezbinare, ură. Iar firul care desparte dragostea de frică e atât de fragil. Ca niște puncte de suspensie care nici nu incheie, nici nu incep. Ci. Vorba aceluiași Preda.