Monolog de toamnă

Tot felul de nebuni pe lumea asta, murmură femeia după ce șterge mesajul de la un bărbat necunoscut  în care îi spunea că o iubește foarte mult și în seara aceea. Care seară, nu știu, își spune ea melancolic, căci e seară de când mă știu. Și de când mă știu? De când noi, cuplul perfect, n-am mai fost noi. Știu doar cât am fost împreună, zece ani, șase luni și patru zile. De ce ținem socoteala, mă întreb? Fiindcă e ceva ce putem măsura, fericirea, de exemplu, n-o poți pune pe cântar. Ești sau nu ești. Și în momentul în care îți dai seama că ești, deja nu mai ești, fiindcă începi s-o măsori. Cantitativ, calitativ, raportat la alții, la ce au alții sau dau impresia că au, raportat la timp, raportat la nesiguranțele de sine. Uite, dacă eram eu atât de deșteaptă, nu făceam calcule la ora asta, eram pur și simplu fericită, nu mă uitam pe geam, cu gândul că în zece zile o să adopt o pisică la care să mă uit când se linge în cur dar apoi va toarce tainic în fotoliu. N-am ajuns atât de țăcănită. 

În casă se face tot mai întuneric deși e puțin trecut de ora amiezii și femeia se cuibărește în pat, trăgând pe ea o pătură. Temperatura scade încet dar nu se ridică să regleze termostatul. I se pare prea greu. Cu pătura pe ea, dârdâind, privește în jur. Poate ar trebui să spăl ceva haine, își spune. Sau să șterg pânza de păianjen de lângă ușa băii. Când și-a făcut rețea acolo? De când...da, știu, de când noi, cuplul perfect, n-am mai fost noi. Tot ce făceam cu drag, făceam pentru noi. Pentru el, de ce mă mint? Pentru noi ar fi însemnat să mă includ dar nu-mi păsa de mine. Dacă ajungeam într-o zi, prin absurd, să mă confrunt cu mine, să fac ceva cu drag pentru mine, mă cuprindea vinovăția. Nu pentru mine, nu cu mine. Iar acum, singură, să vorbesc cu mine, mi se pare că aș macula cumva iubirea aia mare. De parcă eu aș fi murdară și nu aș merita. Iar dacă a fost iubire, de ce s-a terminat? Pentru că n-a fost iubire niciodată. Îmi iau pisica și văd eu dacă știu să iubesc. Să mă iubesc. N-am ajuns atât de țăcănită. 

Se întinde cu gesturi leneșe după telefon după care-l abandonează. Nu prea are baterie și n-are chef să-l bage la încărcat. Să fiu depresivă sau puțin nebună? Și dacă da, care e distincția? Sau asemănările? Mai am ceva chef de muncă, de somn, de mâncare. Mă țin pe picioare, vorbesc coerent, n-am nevoie de tot felul de validări de la indivizi toxici. Dar mă tot gândesc la fata aceea de la lucru. Ce drăguță era cu mine...și apoi, de când eu cu individul, soțul, fost soț, mă rog, n-am mai fost cuplul așa-zis perfect, n-a mai fost nici ea drăguță. Într-o zi m-a întrebat dacă sunt bine, cum mă descurc, nu știa nimeni că nu mai suntem împreună și m-am răstit la ea, ce-o interesează? Însă n-o interesa. Se oglindea în mine. Ce piatră de încercare mai e și căsnicia asta...Mi-a zis ea ulterior, că simțea că e ceva în neregulă dar cine e ea să calce cu bocancii în viața mea? Că e atât de greu să te tolerezi dar e o povară pe care poți și trebuie s-o duci altfel nu vei putea să tolerezi pe nimeni cu atât mai puțin pe omul cu care împărți aerul din casă. O să împart curând aerul cu o pisică. N-am ajuns atât de țăcănită. 

Își ia iar telefonul și verifică mesajele de la Facebook. A doua oară în câteva ore cineva încearcă să se conecteze din contul ei. De parcă ar fi ceva acolo, murmură plictisită. Doar link-uri cu rețete, proiecte de do it yourself pe care nu le-a încercat niciodată dar poate o va face de acum încolo. Ținute  comode, de toamnă. În care să mă simt bine, confortabil. Dacă aș putea să pun și încredere pe mine, nu doar haine. Cum pun bărbații kilograme fără să le pese dar îi interesează totuși de firele de păr pierdute?

E seară. Seară de când mă știu. Poate n-o să-mi iau totuși pisică. N-am ajuns atât de țăcănită. Pisica aia are și ea suflet. Trebuie să știu s-o iubesc și eu mai am până acolo. Nu te învață nimeni. Va trebui s-o fac eu.                                                         

                                                              

Toamnă. Alice

O altă zi de lucru(nebună?)

Pe drumul spre lucru, nu ascult niciodată nimic, nu am timp. Sunt mereu la limită. Las copilul la școală, urmează ritualul de despărțire fără de care separarea ar fi grea și fug spre autobuzul care, spre norocul meu, întârzie întotdeauna. Soferițe  la vârsta a treia, cu buze subțiri, prin care nici înjurăturile nu trec, în mașini 4x4, se uită cu ochi injectați de valoarea persoanei lor la micii pietoni, însoțiți sau nu de părinți, care îndrăznesc să treacă regulamentar trecerea de pietoni și le obligă pe ele, doamnele, să frâneze. Mă uit și eu cumva la ele, cu milă. Nu putem deveni buni peste noapte dar putem încerca în fiecare zi câte puțin. Până ne iese.

Ajung la lucru unde nu încetez să mă mir de câte un client. Ba  unde sunt rafturile, lua-v-ar dracu' cu schimbările voastre, ba unde e produsul ăla, tare ieftin mai era, știți ce caut(nu, nu știu și nici nu-mi povestiți, am treabă), caut un detergent pentru pardoseli dar să fie nediluat, știți ce zic(nu și nici nu-mi povestiți), o să desfac fiecare sticlă în parte până-l găsesc pe ăla gros, succes, doamnă, numai să nu uitați că vine și Crăciunul, erați dumneavoastră pe scară, mă scuzați dar nu v-am văzut când am intrat cu căruciorul fix în scară, ce, erați acolo? Și această ultimă replică a clientului care se vrea remarcat cu orice preț(de parcă nu i s-ar citi disperarea în ochi) mă duce cu gândul iar la Alexandra, pe care mulți români, cu darul românului de-a judeca, o găsesc pe Ea vinovată că s-a urcat în mașina criminalului. Noi, toate, suntem vinovate. Că avem părul roșu sau blond, că avem picioare lungi sau nu, fund bombat sau deloc, că avem ochii căprui sau verzi, sprâncene naturale sau tatuate. Că suntem. Că eram pe scară. Nu-l scuz, nu-i spun nimic, de-abia așteaptă o replică, mârlanul. Nu-i arunc nici măcar o privire. S-ar alinta ca șefii pe hârtie când sunt pupați în fund. Se știe de cine. E greu să ai demnitate. Nu imposibil. Putem încerca până ne iese.

Plec spre alte magazine. Autobuzul circulă haotic, dimineața întârzie iar spre prânz vine mai devreme, și la rețeaua de autobuze e lipsă de personal, ca mai peste tot, așa că acceptă pe oricine. Ca mai peste tot(emoticon autoironic aici, dacă ar fi unul). În autobuz e plin de pensionari blazați. Câte unul nu s-a spălat de la revoluție. La ce bun, nici regimul nu s-a schimbat cine știe ce, aceeași Mărie cu altă pălărie. Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Dragnea.  Ah, s-a schimbat terminația și Mister Dracnea e totuși în închisoare. Puteau să-l execute, se plâng câțiva seniori certați cu apa(în CRF sunt și juniori certați cu apa și săpunul), să-l dea exemplu! Vin alegerile. E greu să schimbăm ceva dar nu imposibil. Măcar să ieșim la vot. 

Mă gândesc la princess.  Într-o zi, pe la amiază, era s-o ia somnul. N-a mai dormit de mult ziua. O întreb:

-Dormi, princess? Cred că o să dorm și eu atunci! ( sigur n-o fac dar vreau s-o încurajez)

-Crezi?!? Crederile, mama, nu prea sunt adevărate!(pe cine cred eu că păcălesc?)

Ajung în Carrefour. Carrefour, mon amour. E ordine, e bine. E aproape ca acasă. Până câte cineva începe să mi se plângă că ce copil bun are, îl dă la meditații, la chineză, la informatică, la română(eu știu română că am făcut ba Jurnalistică, ba Dreptul, ba Relații Internaționale numai că nu-mi amintesc acum, zice mama, uită mereu ce minte), la pictură, numai știu ce să mă fac cu el, e talentat, îl fac geniu dar ce păcat că e bun la suflet la fel ca mine(zice tot mama), i-am tot zis : Fii rău, ba, nu fi bun, ca mine, că ești luat de prost! (zice mama, vai, mama, vai de copil!). Poate că unii dintre noi vor să facă/să devină copilul lor tot ce n-au fost și nu vor fi ei. Dar nu asta e menirea copilului și nu merită îngreunat de la 6 ani cu sarcini care-l depășesc. Fiecare e responsabil pentru el și asta e o lecție pe care trebuie s-o învețe copiii noștri. Responsabili pentru deciziile și acțiunile noastre, pentru viața pe care o ducem suntem noi. Doar noi. Pentru zile de lucru mai puțin nebune. 

                                         

Foto : eternitate. Alice

Paznic(poveste de toamnă)

Îmi muri Dumnezeu ca și cum ți-ar muri o pisică, un câine. Suferi un pic. Sau poate mai mult. Depinde cât de mult te identifici cu emoția aia din clipa morții. Dacă nu știi, o retrăiești la nesfârșit. Dar dacă te pui în spatele ei și trăiești doar clipa, nu și tristețea aferentă, trece mai repede. Însă nouă, oamenilor, ne place suferința și fugim de fericire fiindcă nu știm ce să facem cu cea din urmă. Așa crede și M., am întrebat-o și mi-a confirmat că e și părerea ei. Nu vorbește prea mult. Mi-a spus că o mai întreabă cineva cine sunt, ce fac, ce citesc, de ce citesc, de ce scriu. Scriu că m-a rugat ea. Citesc pentru că-mi place. Timpurile astea în care oamenii sunt pe barosăneală, pe relaxare, pe sărăcie, pe miștocăreală, toate astea mă obligă. Mă obligă să stau cu stau cu burta pe carte. Să citesc și să uit de barosăneala asta tipică sărăciei din România. Adică românii ăștia ai mei toți trag a sărăcie când merg la all inclusive te miri pe unde și se îndoapă ca ăla care era să moară de foame pe mare și când a fost recuperat, ascundea biscuiți inclusiv sub salteaua patului. Ce face foamea din oameni...iar asta a noastră e o foame care ne înghite, ne acaparează, o foame de tot, inclusiv de ceea ce nu ne lipsește. Dar nu e exclus ca și foamea mea de cărți să se încadreze în aceeași categorie. Fug de oameni și îmi fac culcuș în litere. În fond, e mai comod, mai lipsit de riscuri. Și mi-a mai murit și Dumnezeu, când și când mă străbate câte un fior la gândul lui și parcă mi-aș face cruce, parcă aș zice Doamne-ajută! dar știu că n-are rost. Iar dacă n-a murit și e totuși acolo, noroc bun, măi Gheorghe, uite ți-am dat și nume! Ce e un nume? Ha? Un nume. 

Nu prea vorbesc nici eu. Nu astăzi. Căci astăzi, acum mai bine de douăzeci de ani, mi-a plecat iubirea. Dorul meu. Fără alte cuvinte decât astea, scrise pe o foaie, cu un creion: Plec pentru că nu vreau ca absența ta să devină normalitate când tot ce mi se pare normal e prezența ta. Constantă, consecventă, vie. Vie. 

M-am tot gândit la aceste cuvinte ale ei. Clipă de clipă, zi de zi. Le-am întors pe toate părțile, sperând ca ele să conțină ceva mai mult, o speranță, o regăsire, o împăcare. Sau doar o uitare. Și apoi de la capăt. Ca toamna asta care a venit brusc, înșelătoare. Cu vânt năprasnic, cu prea mult cald, cu prea rece dimineața și noaptea. Iar apoi ea să se întoarcă, în zori de zi, în zori de primăvară. Să intru în casă și să fie cald, să fie aromă de măr, de scortișoară și de cafea neagră, proaspăt măcinată. Să stăm amândoi la masă, să mâncăm fără să vorbim prea mult și apoi NOI. Au trecut douăzeci de ani și ea n-a venit iar eu n-am înțeles de ce prezența mea i se părea normalitate. Încă o întrebare fără răspuns. L-aș întreba pe Gheorghe(dacă ar exista) dar știu că încă o poveste de dragoste fără sfârșit fericit l-ar lăsa fix nepăsător. Încă una pe răboj. Nimic nou sub soare. Bine, Gheorghe. Mie mi-e dor de ea. Cât timp am fost împreună nu i-am spus asta decât o dată și a zis că i se pare cea mai frumoasă declarație de dragoste. Iar eu, ca prostul, nu i-am mai spus-o niciodată. Uite, dacă citești acum, prin absurd, și ești o țăcănită singură, fără nici măcar o pisică, ascultă-mă bine: mi-e dor de tine. Dorul meu, să mă fi răbdat încă ceva timp, indiferent de coordonatele acestui timp, am fi fost amândoi Dor împreună.                           

                                           

Foto : Lumea Poeziilor