Andreisme și Alice(continuare)

Căci de afară se aud niște zurbagii, perturbând liniștea cartierului, liniștea aia mare de dinaintea furtunii, strigând din răsputeri: Hai, România, hai, România!, care Românie, nu știu, probabil aia de tineret, de fotbal, las și eu aici câte ceva până-mi iese cartea la tipar, dacă se va hotărî vreodată s-o facă. 

Nu termin cărțile începute, la Sticletele am ajuns pe la vreo 900 și nu mai am mult dar m-am oprit când am schimbat telefonul și am început să-mi notez câte un vis, ca urmare a acestei doleanțe : să visez un vis vechi și prietenos(din Sticletele).Nu am vise recurente, cel puțin nu în ultimii ani. Nici nu mai visez ca înainte dar mi-am notat unul pe care acum nu mi-l amintesc dar e scrisul meu în agendă, unde scrie clar că am visat că voiam să merg la toaletă și toate erau pline de rahat și nu știam unde să intru, prea era mizerie. Concurența sau ce-o fi? Să întreb pe cineva care se pricepe mai bine. 

Acum vreo două seri, eram la cumpărături într-un magazin de cartier, cu Andre.

-Hai, princess, să aranjăm marfa aia de pe caschetă, o punem pe display sau la raft, n-ajunge nimeni la ea acolo! 

 Iar ea mă ajută, aranjează produsele, pune prețurile corect, aruncă ambalajele unde trebuie. La casă, vine replica:

-Te-am ajutat nu mult, extrem de mult! Ce-mi iei? Vreau asta!

-Ca să vezi, și eu vreau o mașină și nu primesc! 

-Nu primești fiindcă nu ai permis, mama! 

Apoi astăzi, cu ocazia căsuței din Carrefour, când iar m-a ajutat, îi spun să bage la raft câte produse încap. N-aveam decât 12, nu știu cine a calculat așa. Și Andre mi-a spus:

-Câte am, vrei să zici! 

Muncim din zor la căsuță, cu șeful. Ne-au trimis mai puține șuruburi dar ne-am descurcat, am fost eficienți, sper că nu chiar ca-n bancul acela de pe vremea comuniștilor, când orice făceau le ieșeau mitraliere(asta era sau nu mai știu eu?) și la un moment dat îmi scapă vorba asta:

-Fi-r-ar să fie! Mi-a căzut un șurub! 

-Ce urât, mama! Să spui vorba asta! Cere-le scuze celorlalte cuvinte fiindcă ai spus vorba asta! 

-Scuze, cuvinte, că am spus asta!
-Așa! Așa e mai bine! 

Din cartea The subtle art of not giving a fuck, selectez asta:

Not giving a fuck does not mean being indifferent; it means being comfortable with being different.

Nu m-am bronzat cine știe ce în training-ul oferit de firmă dar m-am distrat când am intrat la toaletă și am întâlnit o foarte drăguță colegă brunetă, nu știu din ce oraș și am început să povestim câte-n lună și-n stele, de parcă eram prietene de-o veșnicie și apoi ne-am despărțit nu înainte să-i povestesc pățaniile mele când intru la toaletă la bărbați. Mi-a spus că a pățit-o și ea. Am râs cu lacrimi. Aproximativ după vreo oră, am revenit la toaletă ca să-mi dau seama că prima dată, când o întalnisem pe brunetă, eram chiar la baie la bărbați. A fost o seară minunată. 

Înainte de training, aranjez raftul cu mult spor. Un bărbat, din aceia care merg crăcănat, ușor cocoșat, cu un tricou lăbărțat, se postează în fața raftului:

-Asta e tot?

-Tot...ce? Căutați un produs anume? 

-Asta e tot ce aveți la raft? Mai aveți și altceva?

-Mai avem...în Carrefour! E un raion întreg acolo! 

A plecat. Cu tot cu întrebare. Ești tânăr cât mai ai întrebări. Curiozități. Una. Alta.

                                                         

Foto: Visând un vis. Prietenos. #FITS 2019

Paznic(III)

Cică nu te lași niciodată de un viciu, doar intri într-o altfel de perioadă. Una latentă. Un platou. Unde nu avansezi, nu dai înapoi. Nu trăiești. Supraviețuiești. Am întrebat-o pe fata asta de vicii și dacă e adevărat că nu ne lăsăm de ele. A zis că nu știe, de unde am auzit asta? Că îi e și groază să mai citească și despre asta sau să se documenteze. Nu știu de ce i-ar fi groază dar am văzut o sclipire în ochii ei care s-a stins repede, repede și mi-a întors vorba, zâmbindu-mi. Are ea chestia asta cu care știu că știe că schimbă oamenii dar se face că nu știe nimic. O să zâmbească și când citește asta. Cred că toți, în adâncul sufletului, oricât de tari ne ținem sau în ce postăm, sperăm că cineva zâmbește cu tot sufletul, cu toată inima, când se gândește la noi. Cum zic copiii: Fra', am luat-o razna cu gândurile astea siropoase!

Nu scot Solenoidul din geantă. Nu fiindcă mă scârbește descrierea păduchilor ci fiindcă a venit vara în sfârșit. Ce-mi plac fustele și rochiile unora...bătrân libidinos ar zice ele dar eu le iert. Se îmbracă să fie văzute, observate, mângâiate cu privirea. Le-o fi și cald, nu zic nu. Și mie îmi e dar uniforma nu-mi permite. Pantaloni și cămașă. De parcă mi-ar sta bine în fustă! Nu mi-ar sta, ce gânduri am de la căldura asta...așa, dă vina pe căldură, Miroane! C-am uitat să spun că mă cheamă Miron. Miron, paznicul. Nu puteam să am și eu un nume mai de sfânt, un Gheorghe, un Vasile acolo? Acum am observat că a revenit moda asta printre părinți, le dau progeniturilor nume care mai de care mai fistichii, cu rezonanțe latine și strecoară și un Arsenie, Nectarie...Nectarie, serios acum, Nectarie? 

Hopa că vin fetele doamnei director. Le dau sărut-mâna, una de-abia salută, cealaltă e foarte amabilă și mă întreabă ce fac astăzi. Eu aș face o nefăcută, un chef cu multă bere și carne pe grătar dar asta e din altă viață, nu de acum, așa că răspund corect dar nesincer cu bine, mulțumesc. Îmi urează o zi bună și pleacă să-și aleagă dracu'știe ce. Când ai bani, cumperi în neștire, uneori fără să-ți pese pe ce dai banii. Vorbăreața familiei doamnei director își mai cumpără și câte o carte, o dată a nimerit-o cu Homo Sapiens, a istoricului ăla tinerel ce-a fost de curând invitat la un post de televiziune din România. Ailaltă, taciturnă, numai haine. Tot felul de haine. Și, frate, o zic din nou pe asta cu fratele, poate să-și cumpere oricâte. E urâtă. Încearcă prea mult să atenueze asta. Merge la sală, își alege hainele cu grijă, își face părul la salon. Chiar și eu îmi dau seama de asta. Are gașca ei de pupacioase. În cur. Astea îi zic că e fermecătoare, că arată tot mai bine. Eu nu pot să mă uit în ochii ei. Dar în unele momente mă uit la mine în oglindă și mă văd cu ochii ei. Sunt și eu un urât și încerc să compensez prin te miri ce. Mă caut și eu, caut să fiu mai bun, mai clar cu mine. Când judec, nu-mi iese. Cum zicea ăla în cartea aia? Fii lumină în întuneric și nu-l blestema. Hai să nu-l blestem, să mă las de judecat. 

Va urma.                                       

Foto : Alice

I will survive

Pentru a suta oară în seara aceasta, vecinul de la patru ascultă I will survive. Nu se limitează s-o asculte, țipă și el, de cele mai multe ori pe lângă vocea Gloriei Gaynor, că o să supraviețuiască.

-I will survive, I will survive, I will surviveeeeeeeeee, eeee, ce naibaaaaaa, nu mă face ea pe mine!

Eu n-o să supraviețuiesc până dimineața, e clar. Atâtea clarități în viață, atâtea siguranțe și atâtea dileme, nu mai știu sigur dacă să râd sau nu când vecinul îi spune cuiva atât de tare încât pare că e lângă mine:

-Bă, vreau să fiu viu când mor! Ce crezi, cum vine asta? Să moară ea înainteaaaaa meaaaaaaaa!

Cred că cel interogat nu-și găsește cuvintele dar chiar și așa, să aibă răspuns, nu-l poate da fiindcă iar vecinul, căruia i se spune în secret prințul de Kacănsburg, își strigă iar oful:

-At first I was afraid, I was petrified, kept thinking I could never live without by my sideeee, ce mă?!? De ce să dau muzica mai încet? Vine poliția? Așa, și? Mă doare fix undeva! Ce, poliția n-a suferit?

Nu știu de poliție dar urechile mele sunt greu încercate. Apoi discuția continuă pe alt ton, sigur în cadru a apărut și-o femeie, prințul are și prietene, nu doar iubite. Prietena e o prințesă, din aceea care duce gunoiul în rochia de casă, uitând, evident, că e prea scurtă și, vai, n-are nici chiloți pe ea dar un pic de exhibiționism n-a omorât pe nimeni, nici chiar pe vecinii de la trei, pensionari cu totul și care se bucură ca niște copii când prințesa duce gunoiul și ce bine că a venit vara și-l duce și de trei ori pe zi, ba sâmburii de la cireșe, ba foile de salată. 

-Vino, fă, stai cu noi! Ce bei? Un Mohito? Dar fă-ți, dragă, știi unde-s paiele, știi unde-i gheața! But then I spent so many nights thinking how you did me wrong, ce spui, fă?

-Nu găsesc gheața!

-E-n congelator, ceapa mă-tii de panaramă, unde crezi că e? Ba, muie, știi ce i-am spus la fiță? Am avertizat-o de la început că eu sunt toxic, că sunt băiat rău dar ea nu și nu, s-a grăbit să mă repare, să mă facă mai bun! Și când cred că aproape mă reparase, ce sunt eu, piesă auto?, m-a părăsit! Cică îi put și îi pare rău că nu mi-a spus de la început! Că nu m-a văzut și acum trebuie să se repare pe ea, prea i-am făcut rău! Și eu ce fac acum? 

-Găsești alta să repare ce mai ai stricat! Poate și molarul ăla! Să fie dentistă acum! Sau și mai bine, vreun psiholog să-ți scoată fițele din cap! 

A vorbit prințesa dar prințul sigur n-a auzit-o, nu se aude nici pe el, cum să-i audă pe alții? 

-Oh, no, not I, I will survive, oh, as long as I know how to love, I know I'll stay alive! S-o sun, mă? C-aș vrea să-i mai spun câte ceva! M-a șters de pe Facebook, știți?

-Te-a și blocat, nu-ți face iluzii! 

-Dar ce-a mâncat, bă , așa, dintr-o dată? Că mai acum o săptămână, mă iubea! 

-O fi mâncat vreun măr stricat! Și i s-a luat și de tine! Cum era aia cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă? 

-Lasă, c-o fac eu să mă jelească! Nimeni nu mă părăsește pe mine! Eu le părăsesc pe toate! 

La ora asta, toți vecinii speră fie să nu mai fie părăsit, e deja a opta oară sau poate a noua, fie să se mute cu tot cu prieteni, în alt cartier, să-i terorizeze și pe ăia acolo.

-I will survive, I will survive, hai să punem și-o manea, să moară vecinii!

Și maneaua a fost mai puternică ca dragostea pierdută.

O preferam pe Gloria.   

                                            

Foto: Brad Pitt, dupa separarea de Angelina.