Altă zi, aceeaşi viaţă

Am plecat din fabrică şi nu mi-am luat anul sabatic pe care visam să mi-l iau atunci. Mi-am dat doi ani şi-o lună la altă firmă iar primul an la această firmă poate fi considerat sabatic. A fost bine atunci. Dar divaghez. Atunci când lucram în fabrică am cunoscut-o pe Lucia pe care n-am mai văzut-o niciodată ulterior(aici). Până astăzi.
 

Iar nu dorm bine dar nu mă mir, e din cauza schimbărilor. De data asta nu-mi mai fac griji. Ne obişnuim cu orice. Mitocănia tot n-o s-o suport, orice-ar zice unul şi altul că trebuie să suportăm orice în domeniul ăsta. Nu cred, chiar nu. Nimeni nu mă convinge că mitocanul care emite câte o răutate, o face din cauza mea. O face din bezna lui, din prea puţinul pe care-l are de oferit. Dar iată, divaghez din nou. 
  

Ajung la timp în staţie, mă uit ce autobuz trebuie să iau şi mă uit în jur la oameni. Nu e cald deci n-o să leşin de la mirosuri deşi n-aş conta pe asta. E aproape plin şi decid să stau în picioare dar cineva mă strigă şi nu-mi vine să cred când observ că e Lucia. Îmi face semn să stau lângă ea. Vorbeşte tot tare, are tot căşti la urechi şi la fel i se schimbă fizionomia când zâmbeşte. E frumoasă atunci. Simt aşa, o căldură pe care n-am mai simţit-o de mult în preajma unui om. Îmi era dor să simt asta. Pustiu de dor...
  

-Ce bine-mi pare să te văd, îmi spune Lucia. Unde mergi?    

-Eu merg la lucru, tu unde mergi la ora asta? Nu mai eşti în fabrică?   

-Nu mai sunt, mai plecam eu la ora asta dacă mai lucram ca sclavii pe plantaţie? Îmi place vorba asta: sclavi pe plantaţie! Fiindcă acum nu mai sunt aşa! Şi cred că orice om poate să nu mai fie sclav dacă-şi doreşte suficient de mult! Dacă se luptă!   

-Foarte frumos, Lucia. Mă bucur pentru tine. Unul mai deştept ca mine şi care nu-şi servea decât lui a spus că viaţa înseamnă acţiune. Atât timp cât acţionezi, trăieşti. Când stai, fie într-un loc, fie într-o relaţie, nu faci decât să fii un mort viu. Unii se luptă cu asta criticându-i pe alţii. Adică ei sunt în rahat şi li se pare că alţii put. Omul nu ştie să se lupte pentru propria fericire dar ştie să discute aşa-zisa nefericire sau nenoroc al altora.    

-Ştii şi tu atunci despre ce vorbesc. Am fost bolnavă tare, Adriana. O să-ţi spun foarte, foarte repede, să nu cobori. Unde cobori? 

-Spune, Lucia, spune, mai e până unde merg eu.  

-L-am iertat pe domnul de care-ţi spuneam, ţi-am spus. Mi-am spus singură minciuni, baliverne, prostii de care mă ruşinam şi eu, postate de alţii pe Facebook. Şi aşa de tare mă ascundeam ziua de mine că-l visam noapte de noapte...Doamneee, zice oftând. În toate visele, îmi dădea mâna şi apoi mă prindea strâns, strâns, să nu mă scape. Mă săruta des. Şi când îl întrebam ce e cu noi, mereu mă trezeam fără să-i aud răspunsul. Iar într-o noapte, i-am spus încet că-l iubesc. Şi pentru un minut care-a părut lung cât moartea, s-a uitat la mine fără să spună nimic iar apoi, plecând de lângă mine, mi-a spus: Şi eu te iubesc, fraieră mică! Nu trăiam decât să dorm, să-l visez iarăşi. Iar ziua era coşmar fiindcă el nu era ca-n visele mele. Mă mai întâlneam cu el dar omul pe care credeam că-l cunosc, îmi tot povestea, cu tot felul de detalii, chestii din viaţa lui şi a celei cu care era, ba bune, ba amare, ba o iubea, ba nu simţea nimic pentru ea, ba-i eram eu dragă, ba mă detesta din tot sufletul şi-mi arata asta, jignindu-mă. Mă minţeam c-o face ca să nu poată simţi ceva frumos pentru mine. Doar de-asta îl visam nopţile, spunându-mi că mă iubeşte. Dar ziua nu era noapte şi vedeam bine că mă detestă fiindcă doar atâta poate. Iar când m-am convins de asta, am căzut la pat. 21 de zile nu m-am ridicat din pat. Doctorul a zis că e o viroză, că slăbisem mult din cauza materialelor toxice pe care le foloseam la genţile italianului. Dar eu ştiu: era dragoste rănită. Cobori, Adriana? 

-Nu cobor, spune mai departe. Ce-ai făcut după 21 de zile? 

-Am avut un vis. Mă duceam la el acasă şi sunam lung la uşă. Ştiam că se uită pe vizor şi nu-mi răspunde. Nu zicea nimic de dincolo de uşă. Nu era doar uşa care ne despărţea. Era nedragostea. Şi atunci m-am pus pe covor şi am rămas acolo, implorându-l de dincolo de uşă, de lumea lui, să mă iubească, să fie cu mine orice-ar fi, dacă mă iubeşte. Fraieră mică, aşa a zis. Dar nu lui trebuia să-i cerşesc iubirea. Iubirea este şi-atât. Nu se cerşeşte, nu se oferă o bucăţică din ea. Iar toată iubirea asta o aveam toată pentru mine. Eu sunt cel mai bun om din viaţa mea, eu sunt iubire. Nu contează că ceilalţi n-au să-mi dea. Am eu pentru mine. Şi cât am, pot să iubesc. Să fac bine pentru că pot.    

-Înseamnă că nu te mai doare, Lucia.  

-Nu mai doare. Mă mai strânge, aşa, ca o cicatrice invizibilă. Dar ştiu că am murit şi-am înviat. Iar dacă nici asta nu înseamnă că sunt puternică, nu ştiu ce mai înseamnă. Mă doare când mi-e dor. Dar cât poate să dureze?

-Foarte bine, om frumos. Tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte, spunea Willy, vestitul.

-Mi-aş dori să spună cineva povestea mea, să ştie cum Lucia de la casa de copii, a murit de dragoste, ca atâţia oameni, şi-a înviat. Unii n-o fac, aşa e, Adriana? 

-Aşa e, Lucia. Poate cineva o să scrie povestea ta. O să te găseşti în postările care circulă pe Facebook. Trebuie să cobor.

Îi zâmbesc. Îmi zâmbeşte şi ea cu cel mai frumos zâmbet.
                                                             

E altă zi, aceeaşi viaţă.  Presimt c-o s-o mai văd pe Lucia.                          

Foto : Alice
          Alice sunt eu.