Am plecat din fabrică şi nu mi-am luat anul sabatic pe care visam să
mi-l iau atunci. Mi-am dat doi ani şi-o lună la altă firmă iar primul an
la această firmă poate fi considerat sabatic. A fost bine atunci. Dar
divaghez. Atunci când lucram în fabrică am cunoscut-o pe Lucia pe care
n-am mai văzut-o niciodată ulterior(aici). Până astăzi.
Iar nu dorm bine dar nu mă mir, e din cauza schimbărilor. De data asta
nu-mi mai fac griji. Ne obişnuim cu orice. Mitocănia tot n-o s-o suport,
orice-ar zice unul şi altul că trebuie să suportăm orice în domeniul
ăsta. Nu cred, chiar nu. Nimeni nu mă convinge că mitocanul care emite
câte o răutate, o face din cauza mea. O face din bezna lui, din prea
puţinul pe care-l are de oferit. Dar iată, divaghez din nou.
Ajung la timp în staţie, mă uit ce autobuz trebuie să iau şi mă uit în
jur la oameni. Nu e cald deci n-o să leşin de la mirosuri deşi n-aş
conta pe asta. E aproape plin şi decid să stau în picioare dar cineva mă
strigă şi nu-mi vine să cred când observ că e Lucia. Îmi face semn să
stau lângă ea. Vorbeşte tot tare, are tot căşti la urechi şi la fel i se
schimbă fizionomia când zâmbeşte. E frumoasă atunci. Simt aşa, o
căldură pe care n-am mai simţit-o de mult în preajma unui om. Îmi era
dor să simt asta. Pustiu de dor...
-Ce bine-mi pare să te văd, îmi spune Lucia. Unde mergi?
-Eu merg la lucru, tu unde mergi la ora asta? Nu mai eşti în fabrică?
-Nu mai sunt, mai plecam eu la ora asta dacă mai lucram ca sclavii pe
plantaţie? Îmi place vorba asta: sclavi pe plantaţie! Fiindcă acum nu
mai sunt aşa! Şi cred că orice om poate să nu mai fie sclav dacă-şi
doreşte suficient de mult! Dacă se luptă!
-Foarte frumos, Lucia. Mă bucur pentru tine. Unul mai deştept ca mine şi
care nu-şi servea decât lui a spus că viaţa înseamnă acţiune. Atât timp
cât acţionezi, trăieşti. Când stai, fie într-un loc, fie într-o
relaţie, nu faci decât să fii un mort viu. Unii se luptă cu asta
criticându-i pe alţii. Adică ei sunt în rahat şi li se pare că alţii
put. Omul nu ştie să se lupte pentru propria fericire dar ştie să
discute aşa-zisa nefericire sau nenoroc al altora.
-Ştii şi tu atunci despre ce vorbesc. Am fost bolnavă tare, Adriana. O
să-ţi spun foarte, foarte repede, să nu cobori. Unde cobori?
-Spune, Lucia, spune, mai e până unde merg eu.
-L-am iertat pe domnul de care-ţi spuneam, ţi-am spus. Mi-am spus
singură minciuni, baliverne, prostii de care mă ruşinam şi eu, postate
de alţii pe Facebook. Şi aşa de tare mă ascundeam ziua de mine că-l
visam noapte de noapte...Doamneee, zice oftând. În toate visele, îmi
dădea mâna şi apoi mă prindea strâns, strâns, să nu mă scape. Mă săruta
des. Şi când îl întrebam ce e cu noi, mereu mă trezeam fără să-i aud
răspunsul. Iar într-o noapte, i-am spus încet că-l iubesc. Şi pentru un
minut care-a părut lung cât moartea, s-a uitat la mine fără să spună
nimic iar apoi, plecând de lângă mine, mi-a spus: Şi eu te iubesc,
fraieră mică! Nu trăiam decât să dorm, să-l visez iarăşi. Iar ziua era
coşmar fiindcă el nu era ca-n visele mele. Mă mai întâlneam cu el dar
omul pe care credeam că-l cunosc, îmi tot povestea, cu tot felul de
detalii, chestii din viaţa lui şi a celei cu care era, ba bune, ba
amare, ba o iubea, ba nu simţea nimic pentru ea, ba-i eram eu dragă, ba
mă detesta din tot sufletul şi-mi arata asta, jignindu-mă. Mă minţeam
c-o face ca să nu poată simţi ceva frumos pentru mine. Doar de-asta îl
visam nopţile, spunându-mi că mă iubeşte. Dar ziua nu era noapte şi
vedeam bine că mă detestă fiindcă doar atâta poate. Iar când m-am
convins de asta, am căzut la pat. 21 de zile nu m-am ridicat din pat.
Doctorul a zis că e o viroză, că slăbisem mult din cauza materialelor
toxice pe care le foloseam la genţile italianului. Dar eu ştiu: era
dragoste rănită. Cobori, Adriana?
-Nu cobor, spune mai departe. Ce-ai făcut după 21 de zile?
-Am avut un vis. Mă duceam la el acasă şi sunam lung la uşă. Ştiam că se
uită pe vizor şi nu-mi răspunde. Nu zicea nimic de dincolo de uşă. Nu
era doar uşa care ne despărţea. Era nedragostea. Şi atunci m-am pus pe
covor şi am rămas acolo, implorându-l de dincolo de uşă, de lumea lui,
să mă iubească, să fie cu mine orice-ar fi, dacă mă iubeşte. Fraieră
mică, aşa a zis. Dar nu lui trebuia să-i cerşesc iubirea. Iubirea este
şi-atât. Nu se cerşeşte, nu se oferă o bucăţică din ea. Iar toată
iubirea asta o aveam toată pentru mine. Eu sunt cel mai bun om din viaţa
mea, eu sunt iubire. Nu contează că ceilalţi n-au să-mi dea. Am eu
pentru mine. Şi cât am, pot să iubesc. Să fac bine pentru că pot.
-Înseamnă că nu te mai doare, Lucia.
-Nu mai doare. Mă mai strânge, aşa, ca o cicatrice invizibilă. Dar ştiu
că am murit şi-am înviat. Iar dacă nici asta nu înseamnă că sunt
puternică, nu ştiu ce mai înseamnă. Mă doare când mi-e dor. Dar cât
poate să dureze?
-Foarte bine, om frumos. Tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte, spunea Willy, vestitul.
-Mi-aş dori să spună cineva povestea mea, să ştie cum Lucia de la casa
de copii, a murit de dragoste, ca atâţia oameni, şi-a înviat. Unii n-o
fac, aşa e, Adriana?
-Aşa e, Lucia. Poate cineva o să scrie povestea ta. O să te găseşti în
postările care circulă pe Facebook. Trebuie să cobor.
Îi zâmbesc. Îmi zâmbeşte şi ea cu cel mai frumos zâmbet.
Îi zâmbesc. Îmi zâmbeşte şi ea cu cel mai frumos zâmbet.
E altă zi, aceeaşi viaţă. Presimt c-o s-o mai văd pe Lucia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu