sâmbătă, 31 octombrie 2026

Suntem întâmplări

Suntem întâmplări. Întâmplători pe acest pământ. Ar fi o aroganță să credem că suntem minuni. Dar avem atâtea de care să ne bucurăm! Familia, iubirea, îmbrățișările, conexiunea, cărțile, răsăriturile și apusurile de soare, glumele, zilele liniștite și libere, ploile calde de vară, Marea, stelele, florile, mâncarea bună, parfumurile bune, cafeaua, fulgii de zăpadă, tehnologia care-ți permite să-ți vezi apropiații și să vorbești cu ei chiar și când sunt departe, un zâmbet de la un străin, o mână de ajutor când ești jos de tot de la cineva care poate e și mai jos dar tot vrea să te ajute fiindcă e bun și oamenii buni sunt rari, Roma, casa mea din inimă, Castel Pietro San Romano, o inimă care bate-bate... în ciuda neiubirii, în ciuda trădării, în ciuda...ciudei. 

Avem primăvara, avem munții neclintiți, avem munți de bucurii dar și găuri de tristețe, de dureri nesfârșite, de pierderi irecuperabile și de cuvinte grele care nu se mai întorc. Avem, credem noi , aroganți,  toamna! Credem că avem  frunzele cărora nu le pare rău când cad, când se risipesc în bătaia vântului și dispar, dansând grațios îmbrăcate în roșu, portocaliu intens și arămiu pentru ultima dată în acest an. Unde se duc toate frunzele când se duc? Unde se duc toate lacrimile? Toate iubirile care nu au fost iubiri? 

Avem și puterea să ne punem întrebări, să primim răspunsuri câteodată sau când nu ne mai așteptăm și asta să fie suficient. Suficient să credem în umanitate. Deși e tot o minciună pe care ne-o spunem nouă, să fie totul mai ușor, mai tolerabil. Cum spuneam cândva, înainte de MC. Dar nu mereu. Copacii și pomii nu plâng după frunzele pierdute. Ei știu că acesta e ciclul vieții. Căci avem iarna. Ci. Cu liniștea și înghețul ei, cu ultime îmbrățișări goale de sens, ca ultima pomană(Doamne, ce urât e acest cuvânt din limba română), cu sărbătorirea nașterii unui personaj(n-am zis "om") al cărui mesaj, IUBIREA, ah, IUBIREA!, în toate formele ei, nu înseamnă nimic pentru cei mai mulți căci toți o fac dar nimeni n-o pricepe, ci e doar un moș cu burtă care aduce câte ceva pentru... câțiva. Crede și nu cerceta, spunea același personaj mai sus-menționat. Spre a muri apoi, primăvara, întrebând retoric: Unde ești Tu, Doamne? De ce m-ai părăsit? 

Și cred sincer că acest ultim strigăt și sacrificiul suprem i-au adus nemurirea. 

Un băiat, cândva, pretindea că iubea o fată ca să nu mai stea cu maică-sa în casă. Și apoi, predictibil, n-a mai putut, căci toate femeile erau nebune și rele(ca să vezi, istoria se repetă!), și a găsit o zdreanță, una pocăită, apoi alta, apoi altele și tot așa... până când a găsit una care i-a pus capac( capac citit invers e tot capac, să vezi coincidență!) care a stat cu el până la adânci bătrâneți. Căci curvele îmbătrânesc mai repede. Și nici ea nu știe că ai lui au fost toți internați la spitalul de nebuni în cămașă de forță. Nu e karma, e alegere. E caracter. Și dacă e iubire, îl scoate ea de la nebuni. Și el o scoate pe ea de la infecțioase. 

Peste toate astea, avem speranța. Cum ne descurcăm cu ea? Cum putem. Pentru unii, noroc, pentru alții,  blestem. Și dacă doare acum, să știm că și această durere va trece. Iar felul în care oamenii ne tratează, ne mint, ne înșală, ei bine, asta spune TOTUL despre ei. Noi nu trăim decât o dată, nu suntem eterni. Și nici n-am vrea să trăim la nesfârșit dureri. Iubiri care contează, da. Cum e iubirea pentru copilul tău. Pentru familie. 

Vară. Când zilele sunt dulci, lungi și liniștite, doar amintește-ți: suntem întâmplări și să fim recunoscători.  E un pic de magie aici dar să fim serioși: în orice moment putem să nu mai fim. E o minune asta. Poate Dumnezeu. 



Foto: arhiva personală, Adriana Paroș. 

vineri, 23 octombrie 2026

46


Nu-mi amintesc deloc ce făceam la 16 ani, doar mergeam la școală, zâmbeam trist și mă simțeam neînțeleasă dar eram mulți în aceeași situație și nimic nu s-a schimbat, treizeci de ani mai târziu. Poate cuvinte noi în Doom: supat, crazy, drink. Am mai multe cărți decât aș fi crezut și nu cred că o să mă opresc aici. 

Nici la 26 de ani nu știu ce făceam, lucram haotic în vânzări, oare? N-am idee. Apoi, un an mai târziu am mers prima dată acasă, în Italia. Roma, casa mea. Acolo m-am simțit prima dată acasă, exact ca în zicala "ești acasă unde ți-e inima". Iar inima mea era acasă în cetatea eternă. Și inima mea, biata, s-a refăcut, și-a revenit, s-a ales pe ea, cum sună literatura de Tik Tok de acum, când curve de tot felul și măciucari fără vină se aleg pe ei, își asumă trecutul, se bat cu pumnii în piept, își amenință chiar și copiii. Ba unele, soții de ciobani din Sibiu, care au "pui" făcuți cu dracu' știe cine, îi mai și postează pe "pui" pe Facebook, pe Instagram... să știe toată Takata cât de pocăite sunt ele. Cum, Cristina, tu erai? Nu pot să cred. Eu credeam că e Bianca C. 

Apoi, la 36, îmi amintesc: am plecat din fabrică pentru un post mai rău plătit (de fapt, nu, nu) doar ca să fiu mai mult cu cei pe care îi iubeam, copilul și soțul meu. Cel din urmă s-a supărat rău, îi stricam programul cu pocăita care i se plângea( la fel ca zdreanța de acum) că o abuzează soțul. Până la urmă, s-a obișnuit că lucram doar de dimineață, aia e, viața te mai pune și în asemenea poziții. Nu mai spun, Cristina S.(oare mă citești și acum?), că a zis fostul soț că ție nu-ți plăcea decât o poziție. În rest, nu, poate îl mâniai pe Dumnezeu. Iar tu ești pocăită, Cristina. Asta de acum, adică actuala fostului, nu e pocăită. E în Franța, poate. Nu îi e teamă de vreo entitate, se f.ute pe bani cu oricine. Cum zicea fostul ei bărbat, și cu taică-său. Dar ea e mai tolerantă, îi plac toți, români, ruși, francezi, nu contează, înalți și proști să fie, să le ia banii. Îi crește pupila când e plătită pentru prestațiile ei actoricești. Fostul e încântat de asta, știe că nu e dragoste, ci adrenalină dar ce mai contează? A zis că o coase el cumva și i-am spus să fie de față, se culcă și cu chirurgul... N-am eu umor? Îi plătește și avorturile, îi dă și parola la Netflix. Că și ea i-a spus, asumată fiind(ce naiba, nu e ea asumată până la vârsta asta?), cu ce șef s-a  culcat să fie o șefă mai mică. 

La 46 și ceva de ani, umorul m-a părăsit când infidelul pe care l-am tot iertat(să-mi iert răbdarea și prostia), a amenințat copilul nostru că-l părăsește dacă divorțez după legile din Germania, țara în care m-a adus , după spusele lui, să se răzbune pe mine, fiindcă nu m-a iubit niciodată, fiindcă a stat cu mine pentru bani, pentru confort, s-a prostituat 18 ani. Mă înclin. Am infinitul de la el și îi mulțumesc. Nu mai am umor, nici răbdare pentru un om care și-a amenințat copilul că-l fură și pleacă cu el în Norvegia. Că o părăsește pentru totdeauna și eu sunt de vină pentru asta, așa i-a spus. Ca și cum prostia și infidelitatea ar fi vini. Sunt alegeri. 

Nu e narcisist. N-are c.oaie. Să-ți ameninți copilul ca să-ți păstrezi mașina...

E timpul să afle și scheletul sifilitic în ce familie intră, nu știe  peste cine se răstoarnă dulapul cu trecut. 

Sunt amuzantă, nu doar deșteaptă și frumoasă. Și modestă 😉

sâmbătă, 19 septembrie 2026

Te-am iubit înainte să te naști


Cu vreo 11 ani înainte să te am, să fii Ra al meu, Universul și alte minuni cărora le-am spus simplu coincidențe, 

deși nu există coincidențe,

Am căzut și am murit nițel. Am mai căzut ulterior, de alte dureri, de chinuri, obsesii, limerențe. 

Dar atunci am plecat de tot. 

O moarte clinică, științific. Mulți oameni adunați la poarta casei bătrânești, mulți care au murit, căci moartea e parte a vieții deși nu discutăm asta prea des. Se văitau, of, moare fata, ambulanța nu mai vine, chibriturile se stingeau până să intre în apă, un bărbat, mort și el acum,  striga că am argint viu, îl simțeam cum curge în venele mele și punct. 

O lungă cale argintie, o liniște cum n-am mai trăit vreodată și "fertig" cum ar zice unii. Nu spunem cine. Era bine. Ca aunci când termini o zi grea, mult prea grea.  Cu împăcarea că ai făcut ce-a trebuit, că ai muncit, că ai iubit, că n-ai mințit, că n-ai înșelat, că ai fost om. E greu pentru unii, nu? Dar să nu uităm să fim oameni. M-am dus puțin. Și m-am întors, trasă de mâini de îngeri, de o lumină caldă, bună, de muzică divină. 

Câtă putere am avut atunci! 

Erai tu, iubirea mea, copilul meu din vis, Universul și Ra al meu. 

Te-am iubit înainte să te naști și te voi iubi mereu.  

   



luni, 6 iulie 2026

N-avem nimic

N-avem nimic, 

Mi-a spus cândva o persoană,

Pe care am iubit-o mult

Sau credeam că o iubesc.

Ce ți-e și cu iubirea asta,

De fapt.

Acum e.

Acum

Nu mai e. 

Un miraj. 

Nu o Fata Morgana, 

Doar o așteptare care te ucide,

Încet-încet.

Nu o speranță,

Doar certitudinea că toate-s incertitudini. 

Niște puncte de suspensie din manualul bolilor mintale. 

Când tot ce contează e să fii bun. Să alegi să fii bun.  Răi sunt toți proștii. Și invers. Și curvele lor. 


 












duminică, 5 iulie 2026

Clădesc

Eu construiesc,

Clădesc,  

Nu distrug. 

E mai ușor să faci rău,

Să alegi să distrugi un rus, un francez,   

Un român, 

Când și viața ta e distrusă,

Când ai ales un boss să te aleagă pe un post cu bani mai mulți și îi dai ce oricum dai tuturor. Unora, pe bani. 


Eu clădesc,  aleg binele și demnitatea. 

Sunt zile în care plâng,  greșesc, iar plâng și mă ridic. 

Aroganța se tatuează nonșalantă, din ambiție și din răutate.  Cu inel demonstrativ. Există lasere. Dar pentru restul? 

Politica struțului. Prostia e Gunoiela. 

 

Putregai uman.       







sâmbătă, 9 mai 2026

Viață

Când România arde, 

Poate de căldură,  poate de prețuri mult prea mari, 

De minciuni,  de calcule, 

De regrete,  de trecut nerezolvat. 

Când alegem răul cel mai mic, 

Neștiind că în câțiva ani, 

Se va dovedi că a fost răul cel mai mare. 

Când "Ești ceea ce citești" devine ceea ce nu citești la oameni, în cărți sau în jur. 

Când rugămintea de-a te mai naște o dată se  transformă într-un vis în cate te mai naști o dată și nu știi nici măcar să te iei în brațe, cu o mână sub gât și alta mai jos, susținând spatele. 

Dar. 

Vedem mâine. 

Viața. 

     

Foto: Mac. Dragoste,  moarte și reînviere. 

Adriana Pațirea 

vineri, 24 aprilie 2026

Când iubirea

Se întâmplă,  

Ești bun și drept, 

Integru.

Nu șarpe,  nu javră.

Zâmbești.

Din bine,  din căldură, 

Din bucurie,  din Corect.

Iubirea e unul lângă celălalt, privind în aceeași direcție,  cum spunea autorul Micului Prinț. Când ne vedem fără să ne întâlnim,  când ne vorbim,  fără să ne spunem nimic, când ne suntem, fără atenții.

Nu am cunoscut-o niciodată. 

Dar sper.  


 




 




Cameră

Cărți peste tot,  Bilete cu însemnări, liste și vise cu orașe nevizitate și invizibile de acum încolo, vise nevisate.  Flori speranță și o l...