Suntem întâmplări. Întâmplători pe acest pământ. Ar fi o aroganță să credem că suntem minuni. Dar avem atâtea de care să ne bucurăm! Familia, iubirea, îmbrățișările, conexiunea, cărțile, răsăriturile și apusurile de soare, glumele, zilele liniștite și libere, ploile calde de vară, Marea, stelele, florile, mâncarea bună, parfumurile bune, cafeaua, fulgii de zăpadă, tehnologia care-ți permite să-ți vezi apropiații și să vorbești cu ei chiar și când sunt departe, un zâmbet de la un străin, o mână de ajutor când ești jos de tot de la cineva care poate e și mai jos dar tot vrea să te ajute fiindcă e bun și oamenii buni sunt rari, Roma, casa mea din inimă, Castel Pietro San Romano, o inimă care bate-bate... în ciuda neiubirii, în ciuda trădării, în ciuda...ciudei.
Avem primăvara, avem munții neclintiți, avem munți de bucurii dar și găuri de tristețe, de dureri nesfârșite, de pierderi irecuperabile și de cuvinte grele care nu se mai întorc. Avem, credem noi , aroganți, toamna! Credem că avem frunzele cărora nu le pare rău când cad, când se risipesc în bătaia vântului și dispar, dansând grațios îmbrăcate în roșu, portocaliu intens și arămiu pentru ultima dată în acest an. Unde se duc toate frunzele când se duc? Unde se duc toate lacrimile? Toate iubirile care nu au fost iubiri?
Avem și puterea să ne punem întrebări, să primim răspunsuri câteodată sau când nu ne mai așteptăm și asta să fie suficient. Suficient să credem în umanitate. Deși e tot o minciună pe care ne-o spunem nouă, să fie totul mai ușor, mai tolerabil. Cum spuneam cândva, înainte de MC. Dar nu mereu. Copacii și pomii nu plâng după frunzele pierdute. Ei știu că acesta e ciclul vieții. Căci avem iarna. Ci. Cu liniștea și înghețul ei, cu ultime îmbrățișări goale de sens, ca ultima pomană(Doamne, ce urât e acest cuvânt din limba română), cu sărbătorirea nașterii unui personaj(n-am zis "om") al cărui mesaj, IUBIREA, ah, IUBIREA!, în toate formele ei, nu înseamnă nimic pentru cei mai mulți căci toți o fac dar nimeni n-o pricepe, ci e doar un moș cu burtă care aduce câte ceva pentru... câțiva. Crede și nu cerceta, spunea același personaj mai sus-menționat. Spre a muri apoi, primăvara, întrebând retoric: Unde ești Tu, Doamne? De ce m-ai părăsit?
Și cred sincer că acest ultim strigăt și sacrificiul suprem i-au adus nemurirea.
Un băiat, cândva, pretindea că iubea o fată ca să nu mai stea cu maică-sa în casă. Și apoi, predictibil, n-a mai putut, căci toate femeile erau nebune și rele(ca să vezi, istoria se repetă!), și a găsit o zdreanță, una pocăită, apoi alta, apoi altele și tot așa... până când a găsit una care i-a pus capac( capac citit invers e tot capac, să vezi coincidență!) care a stat cu el până la adânci bătrâneți. Căci curvele îmbătrânesc mai repede. Și nici ea nu știe că ai lui au fost toți internați la spitalul de nebuni în cămașă de forță. Nu e karma, e alegere. E caracter. Și dacă e iubire, îl scoate ea de la nebuni. Și el o scoate pe ea de la infecțioase.
Peste toate astea, avem speranța. Cum ne descurcăm cu ea? Cum putem. Pentru unii, noroc, pentru alții, blestem. Și dacă doare acum, să știm că și această durere va trece. Iar felul în care oamenii ne tratează, ne mint, ne înșală, ei bine, asta spune TOTUL despre ei. Noi nu trăim decât o dată, nu suntem eterni. Și nici n-am vrea să trăim la nesfârșit dureri. Iubiri care contează, da. Cum e iubirea pentru copilul tău. Pentru familie.
Vară. Când zilele sunt dulci, lungi și liniștite, doar amintește-ți: suntem întâmplări și să fim recunoscători. E un pic de magie aici dar să fim serioși: în orice moment putem să nu mai fim. E o minune asta. Poate Dumnezeu.
Foto: arhiva personală, Adriana Paroș.





