Un om, o carte

Nu cu mult timp în urmă, un om mi-a dat o carte. Dat fiind faptul că este o carte despre sensul vieţii, l-am întrebat dacă este vorba despre el în carte şi răspunsul a fost unul negativ. Urma să aflu, pagină cu pagină, că nu este vorba doar despre el în carte, ci despre fiecare dintre noi, aşadar despre aşteptările, temerile, îndoielile şi chiar despre visele fiecăruia dintre noi.
N-aveam cum să nu-l întreb dacă este vorba despre el în carte întrucât e scris negru pe alb acolo : "Destul de des, omul e un fel de romancier ratat al propriei sale vieţi. Povesteşte lucruri pe care nu le-a trăit decât în închipuire şi, uneori, imaginaţia se cocoaţă în locul soartei". Dar asta se poate potrivi oricui câteodată, nu-i aşa?
Au fost zile în care am plâns de oboseală, din motive ştiute numai de mine dar am continuat să citesc pentru că am învăţat acum o lecţie, izvorâtă din experienţă : există un timp pentru fiecare carte, sunt cărţi pe  care le citeşti la 20 de ani şi nu mai poţi să le citeşti la 30 de ani, sunt cărţi pe care le citeşti la 35 de ani pentru că nu ai putut să le citeşti la 20, sunt cărţi pe care le reciteşti cu drag şi de drag de câteva ori în viaţă descoperind mereu câte ceva surprinzător şi ce n-ai văzut prima, a doua sau a treia oară, sunt cărţi pe care nu le citeşti niciodată deşi te uiţi lung la ele în bibliotecă şi nu ştii că poate fi ultima dată când le vezi. Dar asta e o discuţie despre o carte citită recent şi nu despre oameni.
Citind, aflu(dar nu cu uimire) că "Pustiul nu-l poate înţelege decât cine l-a trăit". Iar viaţa asta este de multe ori, un pustiu. Însă "Omul râde uneori că să-şi dea curaj. Când tăcerea îl strânge de gât,  râde câteodată prosteşte. Asta îl convinge că nu e totul pierdut". Aproape ca atunci când plângi de extenuare şi apoi te apucă un râs nervos, stupid, să te salveze de gânduri negative. Să nu mai spui că nu e vorba şi despre tine în carte, tu, cel care citeşti aceste rânduri chiar acum.
Mai departe, printre frânturi de somn şi de nesomn, eroul  fără nume al cărţii, spune aşa : Când îţi împarţi suferinţa, când o fărâmiţezi, o suporţi mai uşor. Salman Rushdie spune chiar că ce nu se vindecă, se suportă. Mergând în cerc(...), nu ajungi decât în tine însuţi. Poţi să te refugiezi în comoditatea unui serviciu fără viitor, să fugi în lume căutând şi căutându-te fără încetare, poţi să te negi şi să negi dureri adânci, tot acolo ajungi. Poate sunt momente în care uitarea să-ţi fie de ajuns dar "pustiul  latră uneori ca şi câinii". Uiţi, te mişti fără oprire dar când încetează să te mai doară?
Poate ăsta să fie răspunsul : "Noi trebuie să completăm destinaţiile pe care vrem să le dăm vieţii noastre. Şi poate nu există "nicăieri". Există numai călători care nu dau vieţii lor nicio destinaţie".
Când am ajuns aici, am intrat în concediu şi-am luat o pauză până am ajuns la acest paragraf : "Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte".
Latura existenţială a cărţii reiese astfel : "Aşteptarea ne da iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem decât să murim suportabil, puţin câte puţin".  Câţi dintre noi nu aşteptăm mereu ziua următoare, sfârşitul de săptămâna, o vacanţă, un lucru, un OM, pentru a începe să trăim? Dar ăsta să fie sensul vieţii? Aşteptarea altcuiva, să se întâmple ceva, să întâlnim pe cineva, să se întoarcă cineva? Şi atunci vine şi răspunsul : Dar, poate că între dragoste şi luptă nu e nici o deosebire...Moartea pune capăt şi iubirilor şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit şi cu cât a luptat.Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit şi n-a luptat destul(...)."
Aşadar, ca în multe alte cărţi, ca în viaţă, dragostea e răspunsul(Dragostea-i unica vecie dată nouă, cum spunea altcineva). Octavian Paler, autorul cărţii din care am citat  cele de mai sus(Viaţa pe un peron, Editura Corint, 2005), spune prin intermediul eroului său fără nume(la ce bun?) : "Dacă nu cumva chiar dragostea era trenul pe care-l aşteptam".
Unii avem noroc şi întâlnim dragostea, alţii, mai puţin norocoşi, încă o aşteaptă, după căutări zadarnice.  Alţii o pierd. Alţii nici n-o observă. Alţii o descoperă şi redescoperă de-a lungul anilor. Dar, din nou o spun, asta e o discuţie despre cărţi şi nu despre oameni.

Contradictii de primavara

Cum am mai spus, oamenii sunt plini de contradictii. Unii, neimpliniti, tind sa vada raul in orice si sa repare raul cu rau, chiar si in postul Pastelui, altii, dupa multe incercari, fericiti, repara raul cu bine, asa cum ar si trebui. Cei dintai n-au rabdare, nu empatizeaza, vad raul in orice si fac rau pentru ca asta stiu cel mai bine, ceilalti au rabdare, sunt plini de compasiune, intelegatori si fac bine pentru ca asta le sta in fire.
Primii, neprimind atentie si suferind de lipsa ei, incearca sa se faca remarcati scormonind in gunoi, aruncand cu el in stanga si in dreapta si de cele mai multe ori chiar acoperindu-se cu el, stau cu urechile ciulite sa afle ce face vecinul, cu ce se ocupa, cat lucreaza si unde lucreaza, pentru ca ei n-au viata personala iar daca au, n-o trateaza cu respect pentru ca este mult mai interesant ce face vecinul, nu? Ceilalti doar isi vad de familie, de cei dragi, iubesc si iarta. Pentru ca bunatatea, iubirea si iertarea sunt cele mai pretioase daruri pe care pe putem primi si oferi, singurele care au valoare. Insa nu e niciodata prea tarziu pentru cei din prima categorie sa fie buni, iertatori si sa iubeasca din tot sufletul chiar daca nu au parte de iubire. Abia apoi vor fi iubiti. Textul nu este cu dedicatie, oricine poate fi rau, cu sau fara motiv dar oricine poate sa fie bun, si sa aiba toate motivele din lume pentru a fi bun. Pentru simplul fapt ca incepe primavara, de exemplu. Chiar astazi.

Dincolo de cuvinte

Sunt dureri care nu te lasa nici sa le spui pe nume, sunt lucruri cate dor atat de tare incat nici nu le numesti. Dar cat poate sa tina durerea? Poate momentan nici nu vezi rostul durerii dar viata merge mereu inainte si la capat e posibil sa nu stim inca raspunsul multor intrebari. Nu conteaza insa, importanta e calatoria. Pe parcurs vom invata si vom uita si mai multe lucruri, trecutelor dureri le vei putea spune pe nume desi nu le vei uita niciodata. Iar daca nu le vei spune niciodata pe nume si vei zambi ca si cum nu sunt si n-au fost, nu inseamna ca n-au existat. Dincolo de cuvinte. Dar viata inseamna miscare. Mergem mai departe, cum spune cineva.

Bătrâneţe, haine grele

Astăzi, în timp ce stau la rând să intru la medic, trece pe lângă mine un bătrân înalt, cu atitudine. Avea pantaloni din piele. Avea şi haină din piele. Şi pe picioare, pe pantalonii care stăteau înţepeniţi pe el, avea urme de urină. Omul tocmai ieşea de la toaletă dar nu ştia ce surprize îşi rezervase singur. În viaţă, de multe ori, ne facem singuri astfel de surprize amare şi mergem înainte cu atitudine de dive, fie bărbaţi sau femei. Atitudinea e bună, direcţia  e bună, înainte e sensul însă mai contează şi ce facem în viaţă. Altfel, unii doar se pişă pe ei.

Bătrânul din faţa mea se ridică atunci când iese asistenta şi-i înmânează o adeverinţă.

-Şi, şi, şi aş mai avea nevoie de o hârtie! 

-Ce hârtie, domnul Popa?

-O, o, o trimitere la doctorul cu ochelarii!

-La oftalmolog? Să vă schimbe ochelarii? Vă trebuie astăzi?

-Ce, ce, ce să-mi trebuiască astăzi?

-Hârtia, trimiterea pentru doctor! 

-Ce, ce, ce doctor?

-Oftalmologul, domnul Popa!  Vă duceţi astăzi?

-Un, un, unde să mă duc astăzi?

-La doctor, să va schimbe ochelarii? Vă duceţi astăzi?

-Ce, ce, de ce să mă duc astăzi?

-Va duceţi când vreţi, domnul Popa,  e trimiterea valabilă 30 de zile!

-Ce, ce , ce trimitere?

Norocul doamnei a fost că a sunat-o cineva şi-a răspuns, altfel discuţia ar fi continuat mult şi bine. Nu, nu am râs. Cum tindem să ne neglijăm de la vârste tinere şi să ne sacrificăm sănătatea pentru bani sau servicii care nu ne satisfac, o bătrâneţe liniştită e un ideal care ţine de domeniul fanteziei.

 Sursa foto : https://cosminneagu.wordpress.com

Greșeli și lecții

Greșim deseori altora și nu ne cerem scuze, nu putem, nu reușim. E atât de greu să spui : Îmi pare rău! Poate nici nu vei fi auzit...și deși adevărul ar fi o mângâiere și să ceri iertare ar însemna alinare, n-o faci. Mergi mai departe, precum Gulliver. Din greșeală în greșeală, neputând să te ierți dar continuând așa.
Apoi greșesc alții față de tine : te jignesc, te ceartă, te pun în fața faptului împlinit cu aerul că fac ceea ce e bine pentru tine dar fiind exact invers, te mint...și știi, așteptând în zadar nu să-și ceară scuze, ci doar să manifeste empatie. Spunea cineva, căreia i-am greșit fără să vreau, că la oboseală și la supărare, oricum spunem vorbe în vânt pe care uneori le regretăm dar de cele mai multe ori doar în mintea noastră. Nu mai ajungem să spunem : Îmi pare rău! Nici eu nu i-am spus deși am vrut de atâtea ori...
Nu puține au fost momentele în care, de oboseală, am spus tot felul de vorbe unor persoane care doar își urmau chemarea, chemare care n-avea nicio legătură cu persoana mea, eu fiind acolo doar dintr-o mare întâmplare sau comoditate. Și-au trecut ani și vor mai trece, dezbinați mereu de atâtea spuse și nespuse, nu va mai rămâne nimic autentic în relațiile noastre. Poate vrei să spui cuiva că-i înțelegi temerile, că vezi cât suferă, că știi cât doare, că va trece, că timpul deși nu vindecă orice, va vindeca asta...dar nu-i vei spune deși poate un singur cuvânt de mângâiere, i-ar mai cicatriza durerea.
Sunt multe greșeli din care n-am învățat nimic, greșeli pe care le-am făcut din nou, greșeli din care-am învățat că în afară de familie n-ai nimic de valoare, greșeli în urma cărora am pierdut tot ceea ce credeam că are importanță. Poate că unele greșeli au fost și lecții dar unele lecții au fost mult prea dureroase. Cum spunea nu mai știu ce scriitor, numai sufletul omului nu se vede(la prima vedere), nu știi ce dureri ascunde, îl judeci și-ți vezi de viața ta, neînțelegând, fără să oferi măcar o vorbă bună.

Când copilul se face mare

Dragă tătic de fată,

Am întâlnit-o întâmplător pe fata dumneavoastră și aș vrea să spun că întâlnirea cu ea mi-a lăsat o amintire plăcută dar a fost exact invers. Poate câteva explicații sunt necesare.

În primul rând, cel mai dureros este că fata dumneavoastră vă urăște. Vă urăște temeinic, pe dumneavoastră, ca om. Apoi urăște tot ceea ce-ați făcut dvs până acum : casa în care locuiți și pe care n-ați cumpărat-o dar speră să faceți asta în câțiva ani și apoi să muriți sau să vă mutați la țară ca să locuiască ea acolo, să nu mai fie nevoită să muncească pentru chirie, urăște că mai aveți o fetiță căreia probabil i-ați arătat mai multă dragoste decât ei, urăște cu patimă însăși persoana ei. Vă urăște pentru că:" taică-meu nu doar se crede cel mai deștept dar îi urăște pe toți din jur și îi crede proști, neînsemnați, fără valoare". Nu știu dacă acesta era modelul pe care voiați să-l inspirați fiicei dvs dar ați reușit : asta crede la rândul ei despre ea, că este cel mai reușit exemplar lăsat de Dumnezeu pe pământ și că toți ceilalți sunt niște eșecuri.

Apoi, fata dvs a citit prea mult. Și-a citit prost. Literatură medicală de pe internet. Și așa, pe rând e convinsă că dacă nu se mărită curând, va avea copii târziu, copii care vor avea fie tulburări autiste, fie Sindromul Down, fie malformații de care n-am auzit. Ori dacă va face copii tânără, nu va avea timp de carieră, dacă nu are carieră, nu va avea bani iar acest fapt îi va face pe copiii ei s-o urască, își va face un credit pe 30 de ani la bancă să-și ia casă(dacă dvs vă încăpățânați să nu muriți, să-i lăsați ei casa) iar când va termina de achitat istovitoarele rate la bancă, va trebui să plece din casă, să facă loc nepoților  iar ea nu se va bucura niciodată de salariu, niciodată de viață. Mai mult, copiii ei o vor urî pentru că până să împlinească 40 de ani, va fi obeză, cardiacă și obtuză, supărată pe viață și dezamăgită. De ce? Fiindcă așa sunteți dvs și frații dvs mai tineri, care până să devină părinți, erau supli, veseli, plini de viață. Așa că până la urmă, consideră că nici a fi părinte nu înseamnă mare lucru, ca în mare parte doar drogații, alcoolicii, săracii și cucoanele care se dau cu ojă roșie și au genți de piele devin părinți. Părinții unor bolnavi, desigur. Și așa mai departe. Pe unele nici nu le-am mai ținut minte, de durere și de spaimă. Copilul din mine s-a înfiorat și nu a mai știut pe unde să fugă.

Iar ca părinte, vă spun că nu numai că nu v-ați învățat copilul să zboare,dar i-ați tăiat și aripile, ea considerând și că ați sacrificat-o pentru cealaltă fată și i-ați distrus viața. Degeaba i-am spus că nu contează familia din care venim și că viața noastră rezultă din alegerile pe care le facem, ca mai mult contează calitatea vieții decât cantitatea a ceea ce avem și facem. Nu m-a auzit, ea aude și acum doar ce-a auzit de la dvs. Și asta și trăiește.

Ca părinte, știu deja cât este de greu să spui nu copilului tău, să-i refuzi ceea ce crezi că acum nu e bun pentru el și că mereu alți părinți sau mai ales cei fără copii, te vor judeca și vor ști ce e mai bine pentru copilul tău, fără să fie în locul tău.  Dar dacă nu mai ști ce să faci, iubește-ți copilul, ține-l în brațe și joaca-te cu el, nu-i spune că tupeul și nesimțirea sunt valori, NU sunt. Spune-i că mama și tata îl iubesc, arată-i asta și dovedește-i minut de minut iubirea. Și-o va dovedi și el mai târziu și nu vă va considera o povară, numai bun de dus la azil. 

Dragă tătic, nu mai puteți schimba ceea ce ați făcut deja din fata dvs dar puteți încerca din acest moment să fiți un părinte mai bun, nu-i mai puteți da aripi fiicei dvs dar o puteți învăța dvs adevăratele valori umane : dragostea, respectul, bunătatea. 

Vacanța mică

Săptămâni nebune de când m-am întors la lucru, am reintrat aproape total în ritmul vieții obișnuite. Cel mai grozav este că am cel mai bun babysitter pe care-l poate avea cineva. Nu e de împrumutat, e pentru cea mai grozavă fetiță din lume, fetița mea(care acum îmi stă în cap, la propriu, dădaca are liber weekend-ul acesta).

Ce-am auzit, înveselit și parțial întristat în aceste două săptămâni nebune :

O discuție în autobuz :

- Și te-ai dus cu el la școală pe 15 septembrie?

- La ce să mă duc? S-a dus soră-mea cu al ei, că și el începea clasa I și sunt amândoi în clasă, la ce să mă duc și eu? Am făcut curățenie.

 Păi da, pe același principiu, de ce să-i dea și în ziua aia mâncare că doar i-a dat c-o zi în urmă. O fi mai bună curățenia decât prezența în viața copilului tău?

Ce m-a înveselit : povestea unui cititor, să-i spun așa. Mi-a povestit cu mult haz cum s-a dus în oraș cu un comision, cum a stat pe-o bancă țanțoș, cum se uitau fetele la el, de-i venea să le întrebe de vorbă, na! Cum a mers și la un Orange Shop tot la fel de mândru și s-a uitat și întrebat de telefoane etc. Pe drumul spre casă a observat într-un geam motivul pentru care se uita lumea la el ca la o divă : avea șlițul desfăcut. No, no, cum ar spune ardelenii. Momentul acela în care te crezi divin/ă de fermecător/fermecătoare și tu ai fie mâncare pe față, fie hârtie igienică pe fustă, fie ți-ai pus mult prea mult fond de ten. Sau când saluți plin de drag pe cineva și tot ce obții e o căutătură rece sau dispreț total. Hmm.

Plus : o fetișcană de vreo 15 ani observă niște băieți un pic mai mari pe-o terasă și se dă mândră jos din mașină să facă ceva să fie remarcată și se înroșește de plăcere, băieții chiar o remarcă, se uită galeș la ea! Fiindcă avea un bandaj la picior, pantofii erau prea înalți, prea strâmți pentru ea și-o băteau iar bandajul flutura în bătaia vântului. Dar mai contează? A fost remarcată...Ehe, câte vise!

Trist : în Mall, o mămică își hrănește bebelușul de câteva zile cu lapte praf, cu o tetină mult prea mare, copilul înfometat și lacom ar tot suge dar se îneacă după fiecare înghițitură ceea ce-i întrerupe mereu masa! Și plânge de foame, se îneacă...Ar vrea la sânul mamei, în siguranță, nu în Mall, cu lapte de la mama lui, nu lapte procesat, lapte cu dragoste, cu protecție, cu tot ce-i mai bun în lume. Frustrată de atâtea încercări nereușite de a-l hrăni, mama nu-i mai dă nici lapte praf. O femeie în vârstă spune că probabil așa se îneca și minunea mea când era mică. Nu, îi spun. A supt de la sân, i-am dat cât a vrut, când a vrut și nu s-a înecat niciodată.

Debusolant : cine, mamă, o fi Eminescu? Anul acesta s-a dat Eminescu la bac. Ai auzit? A picat Eminescu la bac? N-are nimic, îl ia la toamnă.

Cam așa și discuția următoare : a învățat tot băiatul meu dar n-a învățat Eminescu ăla și-a picat. Ăla? Dar dacă pica Ion Barbu, ce se mai făceau? Mircea Cărtărescu? De ăia ce mai ziceau? De minunea asta ce spuneau:

  http://www.poezie.ro/index.php/poetry/21855/Oul_dogmatic ?

Colegei care s-a făcut că nu mă vede în Mall : te-am văzut la rândul meu. Nici eu n-aveam chef de tine. Nu sunt sociabilă. Am o familie minunată. Nu trebuie să fim prietene. Cred că înțelegi.

Săptămâna asta am început să citesc Hoțul de cărți, printre picături. Dorm maxim 5 ore pe noapte, cu întreruperi. Vreau să citesc Speranța, o tragedie și să recitesc Marile speranțe. Cum le prind la un preț bun pe elefant.ro sau libris.ro, cum le cumpăr. Acum am remarcat că amândouă conțin cuvântul speranță.

În weekend, e vacanță. Un fel de vacanța mică. Mai vreau să ascult Pasărea Colibri : https://www.youtube.com/watch?v=2KVPywTUDI4 sau asta : https://www.youtube.com/watch?v=khxwXX9G7Uc

Nu-mi pierd speranța într-o lume mai bună, mai educată, mai neinteresată cu cine ești rudă, mai interesată de Eminescu decât de pițipoance mondene, mai tolerantă. Nici la terenul de joacă nu mă mai duc cu fetița mea, e prea multă violență. O las să exploreze alte parcuri în cele 3 ore cât avem la dispoziție când suntem pe afară. Nu am timp să mă contrazic( și nici nu vreau) cu părinți sau nepărinți care știu ei ce e cel mai bine. Pentru alții. În timp ce propriul copil e ud și plânge că nu i se acordă atenție sau amenințat cu veșnicul și obositorul : Te duc acasă! No, no. Când ai pus poze cu el în puța goală sau pe oliță pe Facebook(ce urât din partea voastră, părinți fără respect), nu-l mai amenințai că-l duci acasă, dragă părinte bun.