Final

 Sunt la final,  mi-a scris Miron. La final de an. De fapt, nu. E sesiune. Alt final. 

Altă poveste. O viață. Nu de poveste, ci chiar așa cum este,  când și prințesele se c.acă, un moment în(poate) infinitul de clipe, de primăveri și de ierni ce-au fost și vor mai veni.

Îmi bate inima în piept atât de tare încât mi se pare că o s-o ia la fugă. Nu a lui Bach. Trebuia să iau ceva, un magneziu poate,  să miros niște mentă sau lavandă, niște siguranțe dar de unde? Îmi pun mâna stângă pe piept și zâmbesc,  închid ochii. Apoi îi deschid. E prea multă durere acolo. Mai bine în prezent. 

O să fie bine,  o să fie bine,  o să fie bine,  mulțumesc,  mulțumesc,  mulțumesc! Respir. 

Sunt bine,  sunt în siguranță. 

Apoi ies în fața oamenilor, pe scenă, să le spun despre minciuni si despre tăcerile asurzitoare care ne macină. La final. 

Sau poate în fiecare zi dar găsim noi o cale să ne amorțim durerile. Pe unii îi blocăm. Dar despre asta, cu altă ocazie. 

Poți să fii cât de supărat, trist sau deprimat poți să fii. Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta. Dar te poți opri tu în loc. Să auzi nu durerea lumii, ci doar Lumea. Așa cum este ea. Și ca dânsa suntem noi, nu? Vorba lui Eminescu, nu a mea. 

M-a întrebat nu de mult copilul cum a fost la facultate, eram singură în cameră? Am zâmbit amar și m-am luat cu altele,  ocupată cu viața. Am acum motive să fiu recunoscătoare că n-am fost singură atunci. Grație vieții înseși,  NU mă simt singură. E un privilegiu,  e un noroc. Au fost și momente în care anumite emoții, oameni,  da!, mi-au pus piedici și sentințe( și câte nu mi-am pus singură!) și m-am lăsat pradă lor. 

Eram în anul III de facultate și stăteam într-un cămin de liceu, fostă mănăstire. Eram la masă cu alte studente,  cazate tot acolo.  Era greu, incredibil de greu,  trăiam la limita supraviețuirii dar îmi amintesc că n-aveam sufletul de piatră.  Dimpotrivă. Râdeam,  mă bucuram de ciripit de păsărele,  de teatru,  de cărți,  de prieteni. Lumea nu stătea în loc pentru greutățile mele, nu stătea în loc pentru nimic, gândurile mi se îndreptau des spre cei de acasă,  spre familia mea, la cât de greu era. 

Mă podidesc lacrimile. Aveam pantofii rupți și când ploua...spun în microfon: Nu vreți să știți la ce soluție apelam când ploua. 

Revin, eram la masă.  Mâncarea de la cămin era foarte bună,  ieftină și de calitate. Păi n-am avut eu noroc în viață? La masă era și o studentă la Științe Politice,  Iuliana Cățelariu,  țin minte și acum, după 25 de ani.  Care se lăuda,  cu gura plină de mazăre și de nonșalanță, de asemenea,  precum curvele de pe Valea Oltului sau de la Brașov, că ea e amanta politicianului V.  Săndulache din Sibiu(numele sunt fictive, desigur) și ea e foarte mândră de asta. Era murdară la gură de mândria de a fi amanta celui care venea și o lua cu mașina de la cursuri, o ducea pe te miri pe unde,  o futea și o aducea la cămin înapoi. Câteodată îi mai dădea și câte o bucată de brânză, nu Gouda, nu ca la olandezi, ci urdă,  telemea veche de oaie, cașcaval etc. Și ea, generoasă și mulțumită de sine, împarte brânză cu săracele din cămin,  care n-au amanți căsătoriți și nici brânză. Nimeni nu a zis nimic dar eu m-am uitat la ea, nici o tresărire de bun-simț pe fața ei, doar mizerie. De la mazăre,  zic. 

În viață,  trebuie să te distrezi, continuă ea. Toate o ignorăm. Nici una n-a fost amanta vreunui politician.  Locul doi sau trei în viața cuiva.  

Eram tinere. 

Revin în prezent,  poate unele nu suntem nici acum amantele cuiva, suntem întregi. Sau poate nu și de asta suntem aici, la conferință. Nu suntem locul secund în viața cuiva. Dar suntem în propria viață și asta face totul greu, neclar, dureros. Și viața nu așteaptă claritate, ea merge înainte. Și noi doar îmbătrânim, fără viață,  fără bucurii,  fără râsete,  fără tot ceea ce contează. Fără iubire. Și ajungem distracția, defularea,  futaiul ca iepurii în mașina de lux a cuiva pentru care nu suntem decât găuri. Multiple. Apoi ne întrebăm de ce ne doare și cum doare,  și cât doare, o punem de o falsă sinucidere, chiar. Totul ca să nu se vadă cât ne mințim și altfel îi mințim pe alții. Curvele de pe Valea Oltului au o scuză și îmi cer scuze că suferă. Celor care o fac pentru distracție,  nu le cer nimic. 

N-am mai râs de 3 ani și de 8 luni. Nu mai știu cum e. 

Dar sunt întreagă. Am și momente în care nu sunt întreagă,  când cad, când mă refac, când revin la cineva pe care credeam că-l cunosc. 

Aleg. Aleg deocamdată să câștig lupta asta mică,  cu ziua de astăzi. Nu războiul. Fiindcă în război,  nimeni nu câștigă niciodată. Dar moralitatea, da. 

N-am judecat-o niciodată pe curva politicianului. Nu recunoaștem decât ceea ce cunoaștem, cum spunea un cunoscut antropolog. Acum, cunoscând,  recunosc,  judec. Vrând-nevrând,  știind-neștiind. Știind atât de bine. 

Voi ce judecați,  ce știți sau ce nu știți? 

Totul se plătește în viață,  vrând-nevrând. 

Știind-neștiind. 

Totul se întoarce. 

Foto: floare-floare.

Alice G. Nu de la Germania. 

Cel mai rău și cel mai greu

Povesteam cu prietena mea cea mai bună, pe care încep să o iubesc tot mai mult, așadar,  povesteam cu ea că cel mai rău și cel mai greu, 

Este să te minți pe tine. 

Rău este, a fost pe lume, cum ziceam, dintotdeauna. 

Întotdeauna. 

Dar să nu te minți pe tine

Face totul mai ușor,  mai acceptabil, 

Rezonabil chiar. 

Să accepți că suntem diferiți, 

Că suntem frumoși 

Sau urâți și ce e frumos pentru cineva,

E urâtul pentru altcineva 

Dar nu și ura, dacă mă înțelegi,  

Tu, care citești aici.

Binele e mereu frumos, 

Ușor și înalt (la figurat, chiar), ca o privire sinceră 

În ochii celorlalți.

Când vezi întâi binele din ei, 

Frumosul adică. 

Mamaie, dacă erai vie, îți plăcea asta, deseori mi-e dor de tale, ești piesa lipsă din puzzle. Mai sunt și altele dar învăț să trăiesc în lipsă. 

Minusuri avem cu toții,  

Adevărul ne face frumoși, 

Deplini și întregi, compleți.

Cu minciuni suntem tot mai Puțin, nu puțini,  atenție,  

Unii sunt doar găuri, cerând să fie umplute cu alte găuri,

De parcă ar fi posibil. 

Cel mai rău și cel mai greu este să te minți pe tine. 

Adriana P. 

Foto: Aglomerație. 

Alice.

Lucioasă, mare și proastă

Mi-a spus Miron, mi-a dat în scris(cum altcumva?) că s-a înscris la facultate și ar vrea să-mi povestească câte ceva, poate vă era dor. Poate. 

Era pe vremea când nu mă mințeam și ascultam melodia "Perdóname" a lui Pablo Alboran și mă dureau atât de tare versurile, fără să le înțeleg semnificația, eu spaniolă nu știu, sunt deștept dar nici așa, încât scriam si povesteam oricui mă asculta( sau credeam că mă ascultă) povestea mea. Până când mi-am dat seama că îmi ceream mie iertare că m-am înșelat, nu că am fost înșelat  ci a fost diferit, eu M-AM înșelat și asta doare cel mai tare. O să caut mai târziu versurile dar nici nu mai contează, acum știu. ACUM,  tot ce contează.

Stați,  că nu mai înțelegeți nimic.  Imediat vă explic. 

M-am înscris la facultate,  sunt iar contratimp căci sunt bătrân, de-a dreptul, uite, și toți cei care contează pentru mine, îmi spun asta dar nu vreau să mă las, vreau să fac ceva cu viața mea. Am intrat pe locurile subvenționate, fără taxă adică. Dar și să fi fost la cu taxă,  cum se zice,  nu m-ar fi interesat, aș fi plătit,  eu pe ce muncesc? Cred că dacă îți dai seama ce vrei,  nu mai contează cât plătești pentru asta. Chiar? Chiar. Cu condiția să nu faci rău  căci în viață totul se întoarce,  fie bine, fie rău. 

Iar eu rău nu fac, îmi urmez visul. 

Ușor nu e dar când mă uit in jur,  prind curaj. Nu pentru că aș fi mai înțelept,  având mai mulți ani, dar tineretul ăsta e prins in capcana video-urilor de câteva secunde, se micșorează să fie pe placul celor care nu-i plac, pupă-n cur, să ajungă niște șefi mai mici,  sună cunoscut, nu? Semănăm cu șoarecii,  așa e? Folosesc pluralul  căci am și eu dependențele si viciile mele, moș ce sunt! Când nu ne mai luăm porția de dopamină din jocuri, Tik Tok, Facebook sau relații toxice, ne scade interesul și ajungem triști,  lipsiți de motivație,  chiar deprimați, în cazurile grave.  Eu n-am niciun motiv de tristețe(mă mint, cine n-o face) iar dacă mă încearcă uneori câte o umbră de necaz, îmi spun, precum un personaj celebru: Mâine. Acum n-am timp.  

Revin la început, la vremea când nu mă mințeam. Un coleg mi-a spus asta, nu e el tinerel dar nici ca mine. E căsătorit și nevasta îl înșală, toate-s vechi și nouă toate. El știe și îl doare dar nu face nimic. Eu, Miron, nu prea nou pe lumea asta, nu pot să înțeleg asta, nevasta nu e vreo lumină,  dimpotrivă,  doar la haine,  poartă haine aurii și argintii,  lucioase și de-a dreptul kitsch pentru gusturile mele, ba chiar și pentru ale lui. Și hainele spun ceva despre noi, recunosc. Dacă ar recunoaște toți. Divaghez. Mi-a arătat nevasta pe telefon și a zis: lucioasă,  kitsch,  mare și proastă. Tipa e înaltă, de unde măreția. Și el e înalt. L-am întrebat atunci dacă e proastă,  de ce stă cu ea, când îl mai și înșală? Ea nu-l oglindește? Ea îl înșală,  el se înșală, cum bine a zis. Pe vremea când nu se mințea. 

Întrebându-l de nevastă-sa, mare și proastă, oglindirea și umbra lui, m-am uitat fix și drept în ochii lui dar el nu se uita în ochii mei și cred că nici nu mă auzea, de ascultat nici atât,  căci asta cere prezență,  nu supraviețuire. Adevărul însă doare foarte tare și câți suntem dispuși să-l ascultăm, să nu ne mințim,  când ne dăm seama că viața noastră e o minciună lucioasă,  mare și proastă, dacă nu facem ceva? 

Atașament traumatic a spus colegul brusc și nu știu ce ar fi urmat căci a început un curs însă am citit pe google de acest atașament. Bonus: îl întreb pe Chat Gbt, am auzit că e plin de informații. 

Voi cu ce vă mințiți,  voi cum vă iertați,  voi cum uitați,  dacă o faceți? Cum vă vindecați de legături traumatice, de răul pe care l-ați acceptat ca fiind bine? Ca fiind normal? Unde v-ați lăsat inima? Tot în ceva lucios? 

• Poate binele nu strălucește dar sigur te lasă să pui liniștit capul pe pernă. 

               

 

Foto: Alice G. 

Toți avem lupii noștri

Am citit cândva, acum vreo doi ani, să fie, zic, o carte care m-a tulburat atunci,  când trăiam amorțită(să nu simt, să nu mă mai doară realitatea, inadecvarea, minciunile pe care mi le spuneam, dar nici să mă bucur de ceva, cumva, ca o lobotomie, lungă paranteză,  o închid acum) și anume "Mâine eram veșnic leu", cu ghilimele englezești,  nu românești, nu sunt active, asta e, asta e viața,  mergem mai departe. Dar acum deschid o paranteză și sunt oameni, Oameni,  da?, cu "O" mare, adică,  care vor înțelege: atunci când spui că ești bine dar tu ești între ghilimele, cum spunea Mamaia. Mi-e dor de tale,  Mamaie. Și te iubesc. Aici închid paranteza, lungă,  nu? Nici nu am folosit paranteze. Doar cuvinte. 

Energie. 

Arnhild Lauveng a scris cartea menționată anterior. Cărțile,  ca oamenii,  cum spuneam cândva. Notați asta. O să vă folosească.  În cele mai grele momente,  Arnhild nu se luptă doar cu vocile( a fost diagnosticată cu schizofrenie), ci cu lupi. Nevăzuți altora, dar foarte reali pentru ea. Spaimele, temerile, nesiguranțele,  îndoielile ei, toate sunt forma unor lupi. I-a învins,  ajutată de sistemul medical,  de oameni,  desigur. Cumva.  În zilele acestea, m-am gândit mult la Arnhild și la cartea ei. Toți avem lupii noștri, nu că am  admite asta,  în nici un caz! Chiar faptul că scriu cum am învățat la școală,  când nu proștii erau norma, "nici un" în loc de "niciun", e tot un lup. Pe care îl lași să dețină puterea, să devină puterea. Un lup care vine, te privește lung, fără expresie, te adulmecă, Așteaptă( ce rele sunt așteptările,  divaghez un strop). Atacă. Mușcă. Când te aștepți mai puțin,  când lași garda jos, sau când,  obosit, frânt, neatent, neglijent sau neglijat(câtă durere aici, ce dracu', c-o victimizare ne facem toți activi),  îl lași să fie ceea ce este: un animal. Iar deschid o paranteză, nu tocmai, spun fără paranteze, îmi plac lupii,  nu îmi plac șerpii, sunt precum curvele, nu au coloană. Închid paranteza,  nu tocmai paranteză,  mami, poate citești asta, îți trimit link-ul, oricum, revin la lup, când lupul devine lup, cum ziceau unii, bătrâni, vechi, dar deștepți : Homo homini lupus - Omul este lup omului. Iar dacă mă uit în jur, la lucru sau pe internet(la comentarii, where else), e tot mai evident acest lucru. În loc să fie adevărată cealaltă expresie, "Homo sacra res homini" adică "Omul este un lucru sacru pentru om". E foarte greu.  Căci asta ar însemna să ne acceptăm  durerile, neputințele, dorurile stinse, drumurile fără sfârșit,  Golurile, Neiubirile. Umanitatea.

Iar noi, oamenii,  nu suntem perfecți, avem toți lupii noștri. Și în loc să-i tot respingem, negăm și să ne îngrozim de ei, ar trebui să-i ascultăm. Să-i privim în ochi și să nu devenim lupi la rândul nostru, să nu provocăm teamă si scârbă(știți cu toții un asemenea lup,  nu?), SĂ NE ridicăm deasupra instinctelor. SĂ fim mai mult decât ființe animale. 

Lupii mei sunt neîncrederea,  durerea,  dezamăgirea, trădarea. Mă privesc lung și,  la răstimpuri,  mușcă din mine.  Uneori. Alteori,  rareori, deseori(lately, that is to say), îi las să fie,  îi accept și mă retrag în tăcere. În liniște. Unde nici un lup nu poate să intre.

Acolo unde Omul este un lucru sacru pentru om. 

Unde doamnele sunt doamne și au standarde înalte iar c.urvele sunt c.urve. Nu pentru bani,  cum ar zice o Nico pe care o plac mult, ci pentru că asta sunt. Fiecare cu lupii lui. 

Ori ai lupi, ori ai goluri. 

Dar oameni. Să nu uităm să fim oameni. 

Foto: Eu, pe Facebook,  înainte și după MC. Acum îmi aduc singură soarele. Îmi cumpăr singură flori. Și am infinitul. 

 

 

Se întâmplă viața

Cu atâtea tragedii,  drame și povești nescrise, 

Se întâmplă viața. 

Iar singurul element(element să fie?) sigur în viață este că vom muri. 

Și totuși asta este viața. Siguranța morții. 

În scurtul timp petrecut aici, ar trebui să ne preocupe cum să fim bine, să fim mai buni. Nu în detrimentul altora, ci și pentru binele altora. Dacă nu putem să fim bine sau să facem bine, măcar să nu facem rău. Unora nu le iese, e prea plin de rău în ei.

Asta e viața.

Nu fantastică. Doar magică. Când nu știi unde e sfârșitul dar speri că până acolo, vei râde un pic, vei iubi mai mult și vei avea parte măcar de o vorbă bună,  de o îmbrățișare strânsă, de o privire sinceră. De un te iubesc când totul, la un moment dat, se dărâmă în jurul tău. 

- Și eu te iubesc! 

Iar apoi va fi mai ușor,  un pas mic astăzi,  unul mai mare săptămâna viitoare. 

Viața. 

Chiar dacă unii pleacă prea devreme și gândurile noastre, piese de puzzle pierdute care încearcă să construiască CEVA, doar se zbat în vânt,  agățându-se inutile de un trecut trecut, există clipa de acum. Tot ce contează. 

Ce nu se vindecă,  se suportă, cum spunea Salman Rushdie.

N-avem nicio siguranță. Niciun răspuns. Poate nici nu trebuie. Poate de asta nu le avem.  

Iar când nu ne vine să credem că ceva se întâmplă, să ne gândim la asta: 

Poate nici nu trebuie. Poate e pentru binele nostru. Undeva trebuie să fie un sens. 

Nu avem siguranțe în viață oricât ne-am amăgi că avem.

Avem doar lecții și siguranța morții. 

În rest, doar povești. 

     

Foto : Alice Gherman,  o sâmbătă în Praga

Astăzi

Astăzi e tot ce avem. 

Mâine e târziu dacă nu profităm de clipă. 

Câteodată,  deseori, ne disociem, să putem tolera, să putem duce durerea.

Ne trezim triști,  speriați,  anxioși,  în mijlocul nopții sau poate la 3 dimineața,  în  mijlocul vieții. 

Chiar și așa,  răsăritul e mereu aici. Cel puțin o sută de ani deși nimeni n-o să mai trăiască atât. 

Astăzi e tot ce avem. Puțin sau doar ce contează  și ce putem accepta. Ce putem duce. 

Aduce. 

   

Foto: Alice 

Prea devreme

Ai plecat prea devreme,  Mielu. Iar dacă , prin absurd,  vei citi asta, vei râde ușor ironic și vei spune o glumă clar ironică, să râdem toți dar adevărul îl vei ține doar pentru tine. 

Unii pleacă prea devreme, acesta-i adevărul. Adevărul trist. 

Uneori,  cei mai buni pleacă prea devreme. Cât să nu transforme viața în maculatură. Să rămânem doar cu frumosul, cu recunoștința. 

Deseori, e greu. Pas cu pas, noapte după noapte,  zi după zi, toamnă după vară,  iarnă și iarăși primăvară. Anotimp după anotimp,  an după an, șoapte, tristeți si lacrimi care să se transforme în veselie, bucurie si recunoștință că suntem, că îmbătrânim. Căci iată,  să îmbătrânim e un privilegiu. Iar noi ne mai certăm,  cât de absurd,  Doamne,  cât de absurd,  că la 40 si ceva de ani nu mai suntem ca la 20. Când tot ce contează e să fim. Rămânem cu ce-am iubit, Mielu. 

Ești, Mielu. Mereu în inimile noastre. Chiar dacă departe. Sper eu, într-o lume mai bună. Mi-ar fi plăcut mult să ne revedem. 

                    

Sursa foto : internet.