N-avem nimic,
Mi-a spus cândva o persoană,
Pe care am iubit-o mult
Sau credeam că o iubesc.
Ce ți-e și cu iubirea asta,
De fapt.
Acum e.
Acum
Nu mai e.
Un miraj.
Nu o Fata Morgana,
Doar o așteptare care te ucide,
Încet-încet.
Nu o speranță,
Doar certitudinea că toate-s incertitudini.
Niște puncte de suspensie din manualul bolilor mintale.
Când tot ce contează e să fii bun. Să alegi să fii bun. Răi sunt toți proștii. Și invers. Și curvele lor.
Eu construiesc,
Clădesc,
Nu distrug.
E mai ușor să faci rău,
Să alegi să distrugi un rus, un francez,
Un român,
Când și viața ta e distrusă,
Când ai ales un boss să te aleagă pe un post cu bani mai mulți și îi dai ce oricum dai tuturor. Unora, pe bani.
Eu clădesc, aleg binele și demnitatea.
Sunt zile în care plâng, greșesc, iar plâng și mă ridic.
Aroganța se tatuează nonșalantă, din ambiție și din răutate. Cu inel demonstrativ. Există lasere. Dar pentru restul?
Politica struțului. Prostia e Gunoiela.
Putregai uman.
Când România arde,
Poate de căldură, poate de prețuri mult prea mari,
De minciuni, de calcule,
De regrete, de trecut nerezolvat.
Când alegem răul cel mai mic,
Neștiind că în câțiva ani,
Se va dovedi că a fost răul cel mai mare.
Când "Ești ceea ce citești" devine ceea ce nu citești la oameni, în cărți sau în jur.
Când rugămintea de-a te mai naște o dată se transformă într-un vis în cate te mai naști o dată și nu știi nici măcar să te iei în brațe, cu o mână sub gât și alta mai jos, susținând spatele.
Dar.
Vedem mâine.
Viața.
Adriana Pațirea
Se întâmplă,
Ești bun și drept,
Integru.
Nu șarpe, nu javră.
Zâmbești.
Din bine, din căldură,
Din bucurie, din Corect.
Iubirea e unul lângă celălalt, privind în aceeași direcție, cum spunea autorul Micului Prinț. Când ne vedem fără să ne întâlnim, când ne vorbim, fără să ne spunem nimic, când ne suntem, fără atenții.
Nu am cunoscut-o niciodată.
Dar sper.
Aș zice că pioni,
Ce vrem un rol mai bun.
Dar câteodată e bun și acesta
Căci uneori, deseori, mai bun înseamnă
Mai mult,
Mai multe sacrificii.
Și câți suntem dispuși la mai multe sacrificii,
Obișnuiți, plictisiți dar mulțumiți, într-un fel ciudat, de rutina zilnică?
Nici nu vrem să discutăm.
Cum nu vrem să discutăm că suntem efemeri.
Trecători. Nu strâmtori, nu. Trecători. Murim. Ca mâine. Uneori ca acum. Știu, moartea noastră, a tuturor, nu e un subiect lejer, de care să discutăm la un vin demisec, rose. La o bere, la mici, la legume pe grătar. Când copiii aleargă liberi. Cu vise, fără frici.
Revin la alegeri și la așteptări.
Așteptăm să fim mutați, e mai comod așa. Alegem să ne mutăm, cere însă mult curaj.
Decid să fiu.
Și ce sunt?
Eu cred că pion.
Până când înțeleg
Că am un răspuns, un rost
Știut și iubit doar de mine.
Dureri, alegeri și plecări.
Dezamăgiri, iubiri și morți. Nu înșelări.
Deși aș putea spune că e adevărat. Același lucru.
Toate, o impermanență.
Vor trece toate.
Pentru cine însemni ceva?
Doar pentru tine.
Dar nu-ți acorda mare importanță.
Adriana P.
Au trecut 3 ani de când ai plecat, Mamaia mea iubită și deseori, neînțeleasă. Ca noi toți, de altfel. 3 ani de când am învățat iar și acum am și înțeles, că nu poți să faci nimic pentru altcineva, chiar și cineva iubit, dacă nu vrea asta. Nu poți decât să te iubești și să te respecți; o dată ce vei face asta, o vei face sincer și cu ceilalți. O să revin la iubire.
Plouă aici, Mamaie, e chiar frig pentru o zi de Martie, după zile întregi de primăvară. E doar un etalon. Fără el, ar fi fost doar o zi de Martie. Un fel de viață, bunica mea, cu rece, cu cald, cu bune, cu rele. O viață în care nu mai ești, Mamaie. Dar ești în gândurile noastre, în viața noastră, în visurile noastre. Ale mele, cel puțin. Căci te visez. Și ești bine. Sunt fericită că ești bine. Prin absurd, dacă ai citi aici. Însă mă pot amăgi, ce mai contează o amăgire în plus?
Am citit anul trecut(cel mai rău an din câți am trăit vreodată sau poate cel mai bun și numai timpul îmi va arăta asta) o poveste legată de scriitorul Kafka a cărei concluzie era că tot ce-am iubit( și s-a pierdut deși atunci n-a fost iubire), se întoarce la noi sub altă formă. Altă dată. Nu credeam asta atunci, când am citit-o prima dată. O cred acum, când iubirea s-a întors la mine, sub altă chip, sub altă formă. Iubirea nu moare, Mamaie. Iar dacă suntem suficient de norocoși s-o întâlnim în viața asta, cu un aspect sau altul, să mulțumim și să fim recunoscători. Pentru tale, bunica, mi-aș fi dorit să fi găsit sau întâlnit iubirea. Asta doresc tuturor femeilor din neamul nostru. Să o fi găsit în viața asta. Și dacă nu, îți doresc să o găsești într-un Univers paralel, nu în acesta, în care timpul nu e plastic și nici elastic.
Chiar și așa, în timpul acesta rigid, inflexibil, în care direcția e doar una, să știi, Mamaie, că te iubesc! Ai avut dreptate, oamenii pot să vină și să plece din viața noastră, ca și cum n-ar fi fost niciodată aici. Însă familia rămâne. Frații, surorile, părinții, începutul și sfârșitul. Tot ce contează. Ei rămân.
E un Martie fragil.
Ca atâtea luni de Martie.
Dar e tot ce avem acum.
Și dorurile, Mamaie. Nu atât de fragile.
Foto: Praga
Respir
Spun asta acum
Știu cum pare.
Respir,
Pentru prima dată,
După mulți ani,
Prea mulți.
Dar ce cred oamenii care cred că știu,
Nu e problema mea.
N-ai cum să știi,
Nu poți nici să-ți imaginezi
Cum e să n-ai.
Decât infinitul.
Și atunci respiri.
Alice G.
