Te-am iubit înainte să te naști

Cu vreo 11 ani înainte să te am, să fii Ra al meu, Universul și alte minuni cărora le-am spus simplu coincidențe, 

deși nu există coincidențe,

Am căzut și am murit nițel. Am mai căzut ulterior, de alte dureri, de chinuri, obsesii, limerențe. 

Dar atunci am plecat de tot. 

O moarte clinică, științific. Mulți oameni adunați la poarta casei bătrânești, mulți care au murit, căci moartea e parte a vieții deși nu discutăm asta prea des. Se văitau, of, moare fata, ambulanța nu mai vine, chibriturile se stingeau până să intre în apă, un bărbat, mort și el acum,  striga că am argint viu, îl simțeam cum curge în venele mele și punct. 

O lungă cale argintie, o liniște cum n-am mai trăit vreodată și "fertig" cum ar zice unii. Nu spunem cine. Era bine. Ca aunci când termini o zi grea, mult prea grea.  Cu împăcarea că ai făcut ce-a trebuit, că ai muncit, că ai iubit, că n-ai mințit, că n-ai înșelat, că ai fost om. E greu pentru unii, nu? Dar să nu uităm să fim oameni. M-am dus puțin. Și m-am întors, trasă de mâini de îngeri, de o lumină caldă, bună, de muzică divină. 

Câtă putere am avut atunci! 

Erai tu, iubirea mea, copilul meu din vis, Universul și Ra al meu. 

Te-am iubit înainte să te naști și te voi iubi mereu.  

   

N-avem nimic

N-avem nimic, 

Mi-a spus cândva o persoană,

Pe care am iubit-o mult

Sau credeam că o iubesc.

Ce ți-e și cu iubirea asta,

De fapt.

Acum e.

Acum

Nu mai e. 

Un miraj. 

Nu o Fata Morgana, 

Doar o așteptare care te ucide,

Încet-încet.

Nu o speranță,

Doar certitudinea că toate-s incertitudini. 

Niște puncte de suspensie din manualul bolilor mintale. 

Când tot ce contează e să fii bun. Să alegi să fii bun.  Răi sunt toți proștii. Și invers. Și curvele lor. 

 

Clădesc

Eu construiesc,

Clădesc,  

Nu distrug. 

E mai ușor să faci rău,

Să alegi să distrugi un rus, un francez,   

Un român, 

Când și viața ta e distrusă,

Când ai ales un boss să te aleagă pe un post cu bani mai mulți și îi dai ce oricum dai tuturor. Unora, pe bani. 

Eu clădesc,  aleg binele și demnitatea. 

Sunt zile în care plâng,  greșesc, iar plâng și mă ridic. 

Aroganța se tatuează nonșalantă, din ambiție și din răutate.  Cu inel demonstrativ. Există lasere. Dar pentru restul? 

Politica struțului. Prostia e Gunoiela. 

 

Putregai uman.       

Viață

Când România arde, 

Poate de căldură,  poate de prețuri mult prea mari, 

De minciuni,  de calcule, 

De regrete,  de trecut nerezolvat. 

Când alegem răul cel mai mic, 

Neștiind că în câțiva ani, 

Se va dovedi că a fost răul cel mai mare. 

Când "Ești ceea ce citești" devine ceea ce nu citești la oameni, în cărți sau în jur. 

Când rugămintea de-a te mai naște o dată se  transformă într-un vis în cate te mai naști o dată și nu știi nici măcar să te iei în brațe, cu o mână sub gât și alta mai jos, susținând spatele. 

Dar. 

Vedem mâine. 

Viața. 

     

Foto: Mac. Dragoste,  moarte și reînviere. 

Adriana Pațirea 

Când iubirea

Se întâmplă,  

Ești bun și drept, 

Integru.

Nu șarpe,  nu javră.

Zâmbești.

Din bine,  din căldură, 

Din bucurie,  din Corect.

Iubirea e unul lângă celălalt, privind în aceeași direcție,  cum spunea autorul Micului Prinț. Când ne vedem fără să ne întâlnim,  când ne vorbim,  fără să ne spunem nimic, când ne suntem, fără atenții.

Nu am cunoscut-o niciodată. 

Dar sper.  

 

 

Ce suntem?

Aș  zice că pioni,

Ce vrem un rol mai bun.

Dar câteodată e bun și acesta 

Căci uneori, deseori,  mai bun înseamnă 

Mai mult, 

Mai multe sacrificii. 

Și câți suntem dispuși la mai multe sacrificii,  

Obișnuiți, plictisiți dar mulțumiți, într-un fel ciudat,  de rutina zilnică? 

Nici nu vrem să discutăm. 

Cum nu vrem să discutăm că suntem efemeri.

Trecători. Nu strâmtori,  nu. Trecători. Murim. Ca mâine. Uneori ca acum. Știu, moartea noastră,  a tuturor,  nu e un subiect lejer, de care să discutăm la un vin demisec, rose. La o bere, la mici, la legume pe grătar. Când copiii aleargă liberi. Cu vise,  fără frici. 

Revin la alegeri și la așteptări. 

Așteptăm să fim mutați, e mai comod așa. Alegem să ne mutăm, cere însă mult curaj. 

Decid să fiu.

Și ce sunt? 

Eu cred că pion. 

Până când înțeleg 

Că am un răspuns, un rost 

Știut și iubit doar de mine.

Dureri,  alegeri și plecări. 

Dezamăgiri,  iubiri și morți. Nu înșelări.

Deși aș putea spune că e adevărat. Același lucru.

Toate, o impermanență.

Vor trece toate.

Pentru cine însemni ceva? 

Doar pentru tine.

Dar nu-ți acorda mare importanță.

   

Foto : primăvară târzie,

Adriana P.    

3 ani

Au trecut 3 ani de când ai plecat,  Mamaia mea iubită și deseori,  neînțeleasă. Ca noi toți, de altfel. 3 ani de când am învățat iar și acum am și înțeles,  că nu poți să faci nimic pentru altcineva,  chiar și cineva iubit, dacă nu vrea asta. Nu poți decât să te iubești și să te respecți; o dată ce vei face asta, o vei face sincer și cu ceilalți.  O să revin la iubire.

Plouă aici, Mamaie,  e chiar frig pentru o zi de Martie, după zile întregi de primăvară. E doar un etalon. Fără el, ar fi fost doar o zi de Martie. Un fel de viață,  bunica mea, cu rece, cu cald, cu bune, cu rele. O viață în care nu mai ești, Mamaie. Dar ești în gândurile noastre, în viața noastră,  în visurile noastre. Ale mele, cel puțin. Căci te visez. Și ești bine. Sunt fericită că ești bine. Prin absurd, dacă ai citi aici. Însă mă pot amăgi,  ce mai contează o amăgire în plus? 

Am citit anul trecut(cel mai rău an din câți am trăit vreodată sau poate cel mai bun și numai timpul îmi va arăta asta) o poveste legată de scriitorul Kafka a cărei concluzie era că tot ce-am iubit( și s-a pierdut deși atunci n-a fost iubire), se întoarce la noi sub altă formă. Altă dată. Nu credeam asta atunci,  când am citit-o prima dată. O cred acum,  când iubirea s-a întors la mine, sub altă chip, sub altă formă. Iubirea nu moare,  Mamaie. Iar dacă suntem suficient de norocoși s-o întâlnim în viața asta, cu un aspect sau altul,  să mulțumim și să fim recunoscători. Pentru tale, bunica,  mi-aș fi dorit să fi găsit sau întâlnit iubirea. Asta doresc tuturor femeilor din neamul nostru. Să o fi găsit în viața asta. Și dacă nu, îți doresc să o găsești într-un Univers paralel, nu în acesta,  în care timpul nu e plastic și nici elastic. 

Chiar și așa, în timpul acesta rigid, inflexibil, în care direcția e doar una, să știi,  Mamaie,  că te iubesc! Ai avut dreptate, oamenii pot să vină și să plece din viața noastră,  ca și cum n-ar fi fost niciodată aici. Însă familia rămâne. Frații,  surorile, părinții, începutul și sfârșitul. Tot ce contează. Ei rămân. 

E un Martie fragil. 

Ca atâtea luni de Martie. 

Dar e tot ce avem acum. 

Și dorurile, Mamaie. Nu atât de fragile.

Foto: Praga