Am citit cândva, acum vreo doi ani, să fie, zic, o carte care m-a tulburat atunci, când trăiam amorțită(să nu simt, să nu mă mai doară realitatea, inadecvarea, minciunile pe care mi le spuneam, dar nici să mă bucur de ceva, cumva, ca o lobotomie, lungă paranteză, o închid acum) și anume "Mâine eram veșnic leu", cu ghilimele englezești, nu românești, nu sunt active, asta e, asta e viața, mergem mai departe. Dar acum deschid o paranteză și sunt oameni, Oameni, da?, cu "O" mare, adică, care vor înțelege: atunci când spui că ești bine dar tu ești între ghilimele, cum spunea Mamaia. Mi-e dor de tale, Mamaie. Și te iubesc. Aici închid paranteza, lungă, nu? Nici nu am folosit paranteze. doar cuvinte.
Energie.
Arnhild Lauveng a scris cartea menționată anterior. Cărțile, ca oamenii, cum spuneam cândva. Notați asta. O să vă folosească. În cele mai grele momente, Arnhild nu se luptă doar cu vocile( a fost diagnosticată cu schizofrenie), ci cu lupi. Nevăzuți altora, dar foarte reali pentru ea. Spaimele, temerile, nesiguranțele, îndoielile ei, toate sunt forma unor lupi. I-a învins, ajutată de sistemul medical, de oameni, desigur. Cumva. În zilele acestea, m-am gândit mult la Arnhild și la cartea ei. Toți avem lupii noștri, nu că am admite asta, în nici un caz! Chiar faptul că scriu cum am învățat la școală, când nu proștii erau norma, "nici un" în loc de "niciun", e tot un lup. Pe care îl lași să dețină puterea, să devină puterea. Un lup care vine, te privește lung, fără expresie, te adulmecă, Așteaptă( ce rele sunt așteptările, divaghez un strop). Atacă. Mușcă. Când te aștepți mai puțin, când lași garda jos, sau când, obosit, frânt, neatent, neglijent sau neglijat(câtă durere aici, ce dracu', c-o victimizare ne facem toți activi), îl lași să fie ceea ce este: un animal. Iar deschid o paranteză, nu tocmai, spun fără paranteze, îmi plac lupii, nu îmi plac șerpii, sunt precum curvele, nu au coloană. Închid paranteza, nu tocmai paranteză, mami, poate citești asta, îți trimit link-ul, oricum, revin la lup, când lupul devine lup, cum ziceau unii, bătrâni, vechi, dar deștepți : Homo homini lupus - Omul este lup omului. Iar dacă mă uit în jur, la lucru sau pe internet(la comentarii, where else), e tot mai evident acest lucru. În loc să fie adevărată cealaltă expresie, "Homo sacra res homini" adică "Omul este un lucru sacru pentru om". E foarte greu. Căci asta ar însemna să ne acceptăm durerile, neputințele, dorurile stinse, drumurile fără sfârșit, Golurile, Neiubirile. Umanitatea.
Iar noi, oamenii, nu suntem perfecți, avem toți lupii noștri. Și în loc să-i tot respingem, negăm și să ne îngrozim de ei, ar trebui să-i ascultăm. Să-i privim în ochi și să nu devenim lupi la rândul nostru, să nu provocăm teamă si scârbă(știți cu toții un asemenea lup, nu?), SĂ NE ridicăm deasupra instinctelor. SĂ fim mai mult decât ființe animale.
Lupii mei sunt neîncrederea, durerea, dezamăgirea, trădarea. Mă privesc lung și, la răstimpuri, mușcă din mine. Uneori. Alteori, rareori, deseori(lately, that is to say), îi las să fie, îi accept și mă retrag în tăcere. În liniște. Unde nici un lup nu poate să intre.
Acolo unde Omul este un lucru sacru pentru om.
Unde doamnele sunt doamne și au standarde înalte iar C.urvele sunt C.urve. Nu pentru bani, cum ar zice o Nico pe care o plac mult, ci pentru că asta sunt. Fiecare cu lupii lui.
Ori ai lupi, ori ai goluri.
Dar oameni.
Foto: Eu, pe Facebook, înainte și după MC. Acum îmi aduc singură soarele. Îmi cumpăr singură flori. Și am infinitul.
