Prea devreme

Ai plecat prea devreme,  Mielu. Iar dacă , prin absurd,  vei citi asta, vei râde ușor ironic și vei spune o glumă clar ironică, să râdem toți dar adevărul îl vei ține doar pentru tine. 

Unii pleacă prea devreme, acesta-i adevărul. Adevărul trist. 

Uneori,  cei mai buni pleacă prea devreme. Cât să nu transforme viața în maculatură. Să rămânem doar cu frumosul, cu recunoștința. 

Deseori, e greu. Pas cu pas, noapte după noapte,  zi după zi, toamnă după vară,  iarnă și iarăși primăvară. Anotimp după anotimp,  an după an, șoapte, tristeți si lacrimi care să se transforme în veselie, bucurie si recunoștință că suntem, că îmbătrânim. Căci iată,  să îmbătrânim e un privilegiu. Iar noi ne mai certăm,  cât de absurd,  Doamne,  cât de absurd,  că la 40 si ceva de ani nu mai suntem ca la 20. Când tot ce contează e să fim. Rămânem cu ce-am iubit, Mielu. 

Ești, Mielu. Mereu în inimile noastre. Chiar dacă departe. Sper eu, într-o lume mai bună. Mi-ar fi plăcut mult să ne revedem. 

                    

Sursa foto : internet. 

Zdreanță

Cei care citesc ce scriu aici  când am "timp ", ar putea tresări și s-ar putea gândi că voi scrie despre cine știe ce zdreanță, zdrențele sunt peste tot,  nu? 

Mi-a scris Miron, paznicul,  îi era dor de comentariile pe care le primesc în privat, se mai delectează cu unele întrebări,  cu unele înjurături chiar, căci sunt oameni care se identifică cu personajele din viața lui, cu el însuși uneori iar asta nu le convine,  ce înseamnă asta, lucrul acesta mizerabil, să le spui oamenilor adevărul? Adevărul e greu de dus. Dar e o mângâiere. Spus cu grijă. 

Hello, lume, am revenit,  am auzit că ați întrebat ce fac. Ia,  eu fac ce fac de mult.. și  asta, dar nu fac asta, astăzi fac o ciorbă de perișoare și cartofi cu cârnăciori picanți,  am o minunată lipie turcească și poate un magnific, incredibil desert. Nuuu, eu nu sunt cu dulciurile. Sunt eu dulce, cum e o grozavă glumă răsuflată,  baby. Beau un vin alb, sec. Nu merge la ciorbă,  ziceți? Nu-l beau la ciorbă. Îl beau din plăcere,  cu plăcere. Arunc zdrențele din casă. Ce nu îmi mai trebuie. Au fost bune la un moment dat, cuiva au folosit și aceste haine dar acum e timpul să le arunc, sunt în  stadiul de zdrențe. V-am spus că stau într-o casă bătrânească. V-am spus,  nu? Maria îmi confirmă că am spus,  aici, pe blogul ei, de casa mea bătrânească. Mă gândesc să o restaurez, s-o modernizez. Pentru mine. Am observat că uneori uit ce-am spus. Sau dacă mi-am zis în gând, se pune? Dacă am vorbit cu mine însumi și mi-am aruncat adevăruri în față,  se pune? Dacă mi-am pus singur etichete și m-am certat,  și m-am judecat, mi-am pus sentința iar apoi m-am aruncat la lei, ce sunt eu? Dacă am dat primul cu piatra în mine? Instabil? Nesigur? Toți avem nevoie de conexiuni umane, autentice, știți? O voce care să ne înțeleagă,  care să ne asculte, cineva care să ne conțină. Dacă ești psihopat,  nu. Dacă ești criminal sau faci sex pe bani, meriți să fii închis, nu e instabilitate. E labilitate psihică. Divaghez, revin la ciorba mea de perișoare, care, dacă era de pui și spărgeam un ou, două chiar,  la sfârșitul fierberii,  era de zdrențe, așa e? Așa se spune în unele zone, ciorbă de zdrențe! Dar eu vreau să scriu despre hainele PE care vreau să le arunc, intenționat am scris cu majuscule. Unii știu de ce, alții se vor uita în jur, în ei, în trecut,  poate. 

Ciorba fierbe, în bucătăria veche miroase magnific, o să pun și leuștean proaspăt. Nu întreb inteligența artificială dacă se potrivește, merg pe ceea ce simt, e bine așa. Maria citește și îmi spune că adultul face ce știe că e bine, copilul face ce simte. Simt o tristețe în vocea ei dar accept și acceptă și ea, sunt copil. Nu e o situație în care să fii adult, altele sunt. Asta e doar o ciorbă. O doză de inocență e bine venită dar să fii copil la aproape 40 de ani, nu mai e inocență. E tot labilitate. Egoism pur. Ouă cu cartofi prăjiți? Și o bere? Nu și nu. Nu astăzi,  când fac o ciorbă bună și vreau s-o savurez. Și după masă,  o să fumez  o țigară. 

Am strâns zdrențele. Trecutul rămâne în trecut, contează ce fac de acum încolo, cu timpul rămas. 

                  

Singurătate. Speranță. 

Doi ani

 E iar martie. Martie și 13.

Doi ani de când ai plecat într-o lume mai bună,  Mamaie. Sper că e o lume mai bună dar în același timp,  ȘTIU că nu există nimic după ce murim. Doar ne amăgim. La fel de bine cum știu că niciodată n-o să citești ce scriu eu aici,  Mamaie. ȘTIU. Doar mă amăgesc. Însă sper,  redundant, că într-un Univers din milioanele de Universuri existente și unele create doar de mintea umană,  o să citești și o să te bucuri, o să zâmbești larg unor versiuni ale noastre,  cei care te-am iubit și o să dai pagina mai departe. Iar în acest Univers, ești iar tânără și frumoasă,  ca în ultimul vis în care mi-ai apărut și îți luai rămas-bun. Am știut chiar când visam și că visez și că n-o să te mai visez niciodată. Nu te-am mai visat de atunci. Dar ești mereu în gândurile mele. Păreai atât de fericită, Mamaie,  mulțumită și eliberată. Poate eram eu, înainte de MC. Sau poate de asta avem nevoie în scurtul timp în acest Univers, bunica mea: un strop de fericire,  recunoștință pentru ce avem  și libertatea de a fi cine vrem. Ceva care să ne  facă(mai) umani,  să ne separe cumva de restul animalelor pe care le considerăm inferioare. Un pic de conștiință. Moralitate,  atât. 

Bate vântul aici, Mamaie. Și uneori viața bate filmul. Și gura unora bate curul, s-o spun direct. Dar să nu divaghez. Plouă în martie si picăturile de ploaie se preling pe acoperișurile caselor,  aducându-mi aminte de ultima călătorie în România,  era după o ploaie năprasnică,  cu tunete și fulgere afară și în inimi,  mai ales în inimi. Apoi a ieșit brusc soarele. Nu în inimi. Nu îndrăzneam să privesc în stânga sau soarele în față deși ar fi fost cazul, admiram amorțită florile de soc, atârnând greu de atâta apă și am simțit că e ultima dată când merg pe acel drum. Ultimul drum,  Mamaie. Ai avut vreodată senzația asta? Sau atunci,  în ultima noapte pe pământ,  ai știut cumva că e ultima noapte? Câteodată am impresia că nu știm nimic. Poate nici nu trebuie. Ulterior,  nimic n-a mai fost la fel. Dar cine știe? Poate în alt Univers, acolo unde ești și tu, bunico,  mai merg o dată pe acel drum dar nu plouă,  nu e furtună, soarele bate cu putere și aroma florilor de soc mă poartă înapoi,  în copilărie. Când erai tânără și frumoasă,  Mamaie, ca înainte de MC. 

• Ți-aș mai spune câte ceva însă nu uit că cele care nu se spun sunt mai puternice decât cele care se spun. 

A plesnit curca( și o chema Bubu)

Mi-a scris din nou Miron, domnul de la securitate. Paznic,  a spus el, din nou.  Sunt paznic cu atribuții moderne dar tot paznic sunt. Altă Mărie sau cum era? Aceeași Mărie cu altă pălărie! Și mi-a scris asa, povestea unei curci: 

Stau intr-o casă bătrânească, n-am fost în stare, ca alții,  decât s-o cârpesc pe ici, pe colea. Când n-ai pe nimeni,  nu-ți vine să faci nimic. Am și o grădină în care cresc, de-a valma, tot felul de buruieni și de flori, pătrunjel, leuștean și alte chestii. Necunoscute. Când mi-e lene, mi-e lene. N-am stare să fac nimic. Ce? Nu cunoaște nimeni ce înseamnă asta? Nu fiți ipocriți! Dar să revin la curcile mele. Primăvara trecută,  m-am dus în  târg și ochii mi-au căzut pe niște pui de curcă, mici cât pumnul meu. 6. I-am cumpărat fără să mă gândesc,  așa facem cele mai mari prostii,  fără să știu despre curci decât că sunt veșnic lacome, niciodată sătule. Ca nimfomanele, nu? Dar erau drăguți și aveau ochii mari  și mă încânta ideea să am grijă de ele și să le bag la cuptor rând pe rând,  înainte de-a îmbătrâni, Sau chiar în congelator,  toate deodată! Căci ce e o curvă când îmbătrânește? Pardon, curcă! Eu voiam carne tânără și sănătoasă,  de curcă hrănită bio. N-am prevăzut atâta lăcomie și mizerie lăsată de veșnic nesătulele curci. Care erau curcani, cinci. Una singură era curcă,  am numit-o Bubu. O știți pe Bubulina, gospodina lui Bănică? Aia pe care o plesnea uneori? Nu, nu era ea, pe Andreea Marin o plesnea, nu pe Bubu. Divaghez. Dar de la Bubulina aia am numit-o așa. Nume de curcă. Între timp, leșinata a rămas doar Bubu. Uneori,  când îi hrăneam, curca asta, cu o prestanță deloc întâlnită la neamul ei, nu se repezea la mâncare, ca frații ei, ci rămânea într-o parte, parcă într-o veșnică mirare că cineva se poate îndopa așa. Dar după ce curcanii se ghiftuiau, venea și ea, rar...încet. cum să zic? Cu boabele alea de ochi în ochii mei,  cu gâtul înalt și neted, se apropia lent, înfulecând vorace tot ce prindea. Uneori,  hrăpăreața cădea din gheare, nu din picioare,  nu?, de îndopată! Închidea ochii,  gâlgâind mulțumită. Ca drogații, cu pupila mărită, la început. Apoi leșina de lăcomie. Nu știu de ce dracu' o lăsam așa,  ce mulțumire nefirească îmi aducea să văd proasta cum se uită "ca curca-n lemne", știți expresia? O știți sigur,  sunteți mulți de la țară și știți și expresia cu omul scos de la țară dar din care nu poți scoate țara. Fix asa și Bubu, cu mari șanse de a fi promovată la a fi animal de casă,  precum găina aia a Iuliei Albu, nu putea să lase lăcomia la o parte.  Degeaba speri, speranța e cel mai mare rău din cutia Pandorei, după așteptări. 

Dar într-o zi, scârba asta lacomă, a înghițit un pietroi care i-a fost fatal, eu știam de găini că mănâncă pietriș și n-au nici pe dracu', că nu știu ele ce mănâncă și până nu ai conștiință,  te caci pe ele de valori, că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, iar divaghez, revin, mizeria asta de curcă, cu priviri umede, rugătoare, manipulatoare, să-i mai dai,  că nu poate trăi fără morcovi, a plesnit. Curca, tot curcă, indiferent ce nume îi dai. Adică contează ce face omul, nu ce nume are. În loc de concluzie. Și ar mai fi ceva,  nu mergeți la cumpărături cu burta goală, să nu vă luați curci nesătule. 

Cine știe, cunoaște. 

Nimeni nu poate fi salvat, dacă nu vrea asta. 

Foto  : apus, moartea unui moment. 

Alice G.