Acum zece ani, chiar mai mulți, i-am făcut o fotografie bunicii mele de la Argeș, era în fața calculatorului, cu niște căști pe urechi și cu mâna pe mouse, manevrându-l ca să vorbească online cu frații aflați departe. Avea 68 sau 69 de ani . Fotografia e de negăsit acum. La fel și mamaia. A plecat. Spre lumină. Într-o lume mai bună. Dacă ar exista. Dar avem speranța și asta sperăm : că mamaia e într-o lume mai bună și că suferințele ei au luat sfârșit.
Era puternică și încăpățânată mamaia asta a mea. Dar în ultimii ani nu mai era ea. Iar asta era greu pentru toți. Poate nici nu am cunoscut-o cu adevărat niciodată, prea ne-am luat toți cu viața. Atâtea nu știm...Bunicii mele, cea de demult, i-aș spune că am în grădină zambile albe, așa cum n-am văzut niciodată. Poate nu am vrut să le văd și poate ea mi-ar fi spus cuvinte înțelepte despe cum nu vedem ceea ce e chiar lângă noi sau cum suntem fericiți și n-o știm, obișnuiți doar să bifăm sarcini zilnice. Bunica înțeleaptă ar fi avut ceva de spus și de vântul acesta mânios și de primăvara capricioasă. Deși cred că n-ar fi spus nimic, obișnuită fiind de atâția ani cu capriciile vremii, ale oamenilor. Ale ei. Pe care nu le-ar fi recunoscut niciodată. Căci mai repede înveți să manevrezi un mouse, un ecran de smartphone, decât să-ți recunoști emoțiile. Și că uneori, să-ți dai liber să trăieșți, e cea mai bună soluție. Against all odds. Chiar dacă nu știi altă cale.
Acum zece ani, chiar mai mulți, și mamaia ar fi citit acest text.
Și i-ar fi plăcut să citească mai des că o iubim și îi mulțumim pentru că ne-a crescut.
Drum bun, mamaie! E vremea capricioasă, e martie. Și eu nu pot să cred că nu mai ești.
