Doar un pas

Psihologic vorbind, ne despărţim greu de lucrurile/persoanele care ne fac rău. Ca o dependenţă. Dar cum orice călătorie începe cu primul pas, despărţirea trebuie să aibă loc. Doare un moment, indiferent de valoarea acestui moment dar schimbarea e bună. Pentru cine ştie/poate să accepte. Trebuie.

Zile înaintea numărului 36

Am găsit într-o amintire un plic. În plic era o floare uscată de acum 20 de ani. Şi-o singură întrebare: "Oare ce va fi pe 4 martie, peste 20 de ani?"

 Era adolescenţa, cu numeroasele întrebări dar şi cu mai multe emoţii. Era dor de copilărie dar era şi nerăbdare de-a experimenta, de-a trăi liber, de-a fi mai mult decât ce eram atunci. Nu mă gândeam niciodată că o să vină clipa când iubirea n-o să mai fie iubire, când neîncrederea o să ia loc încrederii, când viaţa n-o să mai meargă înainte, că se poate opri.

Sunt 20 de ani de atunci. Viaţa a fost bună cu mine şi-am avut noroc. Nicio tragedie prea mare nu mi-a însemnat anii. Am învăţat că minutele noastre sunt numărate, că n-avem ciornă la viaţă(Oana Pellea) şi că încrederea e că un castel de nisip construit pe covor în sufragerie. Se poate dărâma oricând şi mereu pot găsi fire de nisip prin firele covorului dar castelul nu va mai fi niciodată acolo, nu-l vom mai construi niciodată. E nevoie de doi în încredere la fel cum respectul este un drum cu două sensuri.